Ziua Învățătorului se sărbătorește fără educație: azi, școlile sunt închise. În București, peste 300 de mii de copii au rămas acasă

Astăzi este vineri și e zi liberă pentru elevi și profesori. Copiii mei nu merg la școală. Unul e în clasa primară, celălalt în liceu, și niciunul nu e bolnav. Nu ninge – suntem în iunie. Pur și simplu, Statul Român a hotărât că cel mai potrivit mod de a cinsti educația este să o suspende pentru o zi. Și, ca să fie sigur că mesajul ajunge la toată lumea, o face de două ori pe an.

Statistic vorbind, vor sta acasă 2,94 milioane de elevi, plus 220.000 de cadre didactice. E cam cât populația Bucureștiului, trimisă acasă printr-o singură semnătură.

Cum sărbătorim educația: stând departe de ea

Ar trebui spus, pentru acuratețe, că ziua nu se numește, de fapt, ”Ziua Educației”. Se numește Ziua Învățătorului, marcată pe 5 iunie pentru că atunci s-a născut Gheorghe Lazăr, omul care a pus bazele învățământului modern în limba română. A fost instituită prin Legea 289 din 2007 ca sărbătoare. Atât. O sărbătoare. Ani la rând, pe 5 iunie copiii mergeau la școală, unde se țineau festivități, se dădeau diplome și se spuneau poezii despre dascăli.

Apoi, din 2023, cineva a avut o idee mai bună: să nu mai facă nimeni nimic. Liberul a venit prin contractul colectiv de muncă din învățământ – același contract semnat în iulie 2023, care a închis greva generală a profesorilor. Orele pierdute nu se recuperează. Pur și simplu dispar, ca un pixuleț într-o ghiozdan de clasa a III-a.

Iar dacă vi se pare că o zi a educației fără educație e o contradicție amuzantă, am o veste: România mai are una. Pe 5 octombrie, chiar de Ziua Internațională a Educației, școlile sunt iarăși închise, tot prin contractul colectiv. Așadar, de două ori pe an, în două anotimpuri diferite, țara asta omagiază actul de a învăța prin actul de a nu învăța. E o consecvență pe care, în alte domenii, am admira-o.

Ce face restul lumii pe 5 iunie

Aici trebuie demontat un mit care circulă: că pe 5 iunie ar fi liber și prin alte părți, ca să nu ne simțim singuri. Nu e așa.

Pe 5 iunie, în restul lumii, e Ziua Mondială a Mediului, marcată din 1973. Anul acesta e găzduită de Azerbaidjan. Nu e zi liberă nicăieri ca regulă. În India, de pildă, unde s-ar putea crede că se mai stă acasă, copiii sunt la școală și plantează copaci; ziua profesorului acolo e pe 5 septembrie, și se ține tot cu elevii în bănci. Așa că, în timp ce un copil din Delhi udă un puiet de tei în curtea școlii, copilul meu din București doarme până la prânz pentru că adultul care conducea această țară acum 3 ani a confundat respectul cu vacanța. În Vest, oamenii își sărbătoresc învățătorul învățând. La noi, îl sărbătorim trimițându-l acasă. E ca și cum, de Ziua Pompierului, am da foc la cazarmă ca să nu-l deranjăm cu munca.

Părinții care n-au liber de la educația altcuiva

Există însă o categorie de oameni pe care nimeni nu o trece în comunicatul de presă: părinții. Cei care, azi, nu primesc nicio zi liberă de la șef pentru că s-a născut Gheorghe Lazăr.

Pentru un copil de liceu, soluția e simplă: rămâne singur, mănâncă ce găsește și își administrează singur telefonul, ca un mic adult ce e. Pentru un copil de clasa primară, însă, ecuația devine interesantă. Cine îl ține? Bunica, dacă există și dacă mai poate. O bonă, dacă bugetul familiei suportă o zi de improvizație. Sau părintele însuși, care își ia o zi de concediu, din cele 21 pe an, ca să compenseze o zi liberă pe care nu a cerut-o nimeni. ( Da, știu, școala nu e acel loc în care îți depozitezi copilukl, cănu ai ce să faci cu el. Nu asta e discuția, acum.)

Înmulțit cu milioane de familii, gestul ”simbolic” de recunoaștere a dascălilor se traduce, în viața reală, într-o zi de haos logistic plătită integral de cei care n-au fost consultați. Săptămâna asta, ca să fie tabloul complet: copiii au avut școală doar marți, miercuri și joi. Trei zile. Luni a fost liber de Ziua Copilului, vineri e liber de Ziua Învățătorului. O săptămână de școală din care s-a făcut o prelungire de weekend cu pauză la mijloc.

Cu cine ne comparăm, de fapt

România are, an de an, în jur de 167 de zile de cursuri, printre cele mai puține din Europa, alături de Albania și Malta, pe la 165. Media europeană e în jur de 190 de zile. Danemarca și Italia au 200.

Pe acest fundal, codași la numărul de zile efective de școală, noi adăugăm libere. Nu tăiem, adăugăm. E ca și cum, fiind ultimii la un maraton, ne-am opri să mai luăm o pauză de apă, ca să fim siguri că nu ne ajunge nimeni din urmă.

Și fiindcă tot a venit vorba de nordici, hai să-i privim în ochi. Finlanda și Danemarca, economii puternice, copii constant în vârful clasamentelor PISA, sunt exact țările care încep școala cel mai devreme din Europa, pe la mijlocul lui august, și fac cele mai multe zile de cursuri. Nu pentru că le place suferința. Ci pentru că au observat un lucru pe care noi îl tratăm ca pe o teorie nebună: copiii care merg mai mult la școală știu mai multă carte. Iar copiii care știu mai multă carte construiesc, peste douăzeci de ani, economia care le plătește profesorilor o zi liberă de 5 iunie. Și încă una pe 5 octombrie.

Noi am ales cealaltă variantă. Sărbătorim învățătorul dându-i liber, sărbătorim educația închizând școala, și ne mirăm an de an, când ies rezultatele la PISA, de ce stăm unde stăm.

România e o țară de medaliați, totuși

Problema e că stăm pe două podiumuri în același timp, și doar unul are confetti. Pe podiumul bun, suntem spectaculoși: aur la Olimpiada Internațională de Matematică, patru medalii de aur la informatică – cel mai bun rezultat din istorie, locul întâi pe națiuni la Balcaniadă. Copii de șaisprezece ani care rezolvă, înainte de prânz, probleme la care un model de inteligență artificială de la OpenAI a transpirat o după-amiază întreagă. Aici batem țări cu PIB de zece ori cât al nostru și o facem zâmbind.

Pe celălalt podium, cel pe care nu nd place să-l filmăm, stăm tot pe locul întâi: campioni europeni la abandon școlar, vicecampioni la analfabetism funcțional (am pierdut aurul în fața Bulgariei, singura noastră contracandidată serioasă la fundul clasamentului). Aceeași țară. Aceiași ani. Aceiași bani publici.

Și aici e gluma care nu e glumă. Cum poate un sistem să producă, simultan, cei mai buni olimpici din lume și cei mai mulți copii care părăsesc școala din toată Uniunea? Răspunsul simplu e că nu le produce pe amândouă. Pe primele nu le produce deloc. Vârful nu crește din sistemul public, crește în ciuda lui, pe un traseu paralel, privat, plătit cu cardul de către părinți.

Premianții fac meditații

Aproape jumătate dintre familiile din România plătesc meditații; la liceu, doi din trei copii. Costul mediu al   ”educației gratuite” a ajuns la vreo 10.000 de lei pe an, iar trei sferturi dintre meditații sunt la matematică, exact materia la care strălucim internațional. Statul cheltuie pe educație 3,3% din PIB, sub media europeană de 4,7%, și apoi iese la premiere să-și fotografieze campionii, ca un părinte care n-a venit niciodată la ședință, dar apare fix la serbare, cu buchetul cel mai mare.

Deci da: cei excepționali au abandonat și ei sistemul, doar că discret și în sens invers. N-au plecat din școală, au plecat dincolo de ea, în meditații, în cele câteva licee de elită care fac, singure, mai toate medaliile, în alergarea pe cont propriu a unor familii care au înțeles devreme că ștafeta n-o ține nimeni. Iar la final, statul pune aceeași medalie pe două realități incompatibile: dă 20.000 de lei copilului care ia aur la IMO și pierde, în tăcere, unul din șase copii înainte să termine liceul. Pe unul îl premiază pentru ce a făcut singur acasă. Pe celălalt nici măcar nu-l caută.

Decizia politică care nu a calculat consecințele. Sau a calculat?

Liberul de 5 iunie nu a căzut din cer. A venit dintr-o grevă, cea din 2023, încheiată cu un contract colectiv generos, semnat exact înainte de cel mai aglomerat an electoral din istoria recentă a României: 2024, cu alegeri locale, europene, prezidențiale și parlamentare, toate la rând.

Azi, copiii stau acasă. Vor sărbători educația cât mai departe de o sală de clasă. La toamnă, pe 5 octombrie, repetă. Iar peste douăzeci de ani, când acești copii vor conduce România, sper doar să-și amintească mai bine de orele pe care le-au făcut decât de zilele în care li s-a spus, cu mândrie, că cel mai frumos cadou pentru o școală e o ușă încuiată.

Sursa foto: dreamstime.com