Ziua în care am văzut oamenii invizibili din București

15 sept. 2022
885 Afișari
Ziua în care am văzut oamenii invizibili din București
Diana Popescu: Ziua în care am văzut oamenii invizibili din București

Curțile bisericilor și stațiile STB sunt locurile-n care te-ntâlnești cel mai adesea cu pedepsiții sorții. Bătrâni ori tineri, schilozi sau cu mințile deșirate, purtându-și mai mereu viața-n spinare. Nu știi niciodată ce să faci: șă le dai ceva, să-i ocolești, să-ncerci să le cauți un adăpost? Uneori, în graba fiecărei zile, nici măcar nu-i zărești. Dar sunt acolo. Cu poveștile lor nespuse sau, dimpotrivă, bălmăjite încontinuu, ca într-o mantră. Cu privirile lor pierdute ori cu uitături pătrunzătoare, care ți se-nfig în stomac. Ei, „ceilalți”, sunt realitatea de care ne place să uităm.  

Da, i-am uitat și eu pe cei mai mulți. Probabil face parte din mecanismul de autoapărare: nu poți viețui cărând permanent după tine un morman de nefericiri necunoscute. Dar sunt câțiva pe care mi-ai amintesc perfect, deși a trecut ceva vreme de când mi s-au nimerit în fața ochilor. Las aici două clipe din două vieți făcute țăndări. Cu nădejdea că, între timp, cineva a adunat bucățile, le-a pus una lângă alta și le-a lipit cu aur, ca-n tehnica aia superbă a japonezilor, „kintsugi”. Și cu strângerea de inimă că nu s-a-ntâmplat așa, iar cioburile s-au transformat, între timp, în praf.

Am văzut mai devreme un bărbat dormind pe trotuar. Un bărbat între două vârste, perfect întins pe-o parte, cu o mână sub cap și adidașii albi așezați frumos lângă el, în dreptul tălpilor.

Primul gând a fost „Bine că nu i-au furat încălțările…”. Imediat după, un altul, amestecat cu spaimă: „Sper că are o casă!”. Fie și una în care să-l bălăcărească nevasta, fiindcă iar s-a-mbătat și nu mai știe de el. Să-l bârfească vecinii, ca de-obicei, că nu-i bun de nimic. Să-i reproșeze copiii că-i face de râs la școală. Dar să aibă o casă. Poate să fie mică, amărâtă, zgomotoasă, înghesuită, trăsnind mereu a ceapă prăjită și fum de țigară. Puține lucruri sunt mai rele pe lumea asta decât să fii condamnat la cerul liber.

Pe banca de lângă stația lui 168, un homeless. Soios, jerpelit, de vârstă inevitabil incertă. Lângă el, câteva sacoșe și boccele, la care nu mai poți ghici culoarea inițială ori măcar materialul. 

Omul stă ghemuit, aplecat înainte, cu o mână țeapănă și una în continuă mișcare, în dreptul feței. Te uiți mai bine și-ți dai seama ce se petrece: în ceva ce pare să fie o oglindă, cu un foarfece mai nou decât orice are pe el, își tunde barba. Concentrat, ciupește ici și colo, pe laterale, mai ia din mustață, verifică atent ce-a făcut, revine unde nu-i mulțumit. Maldărul de trențe din jurul lui pare să nu mai aibă vreo importanță. Într-un gest de cochetărie ultimă, încearcă să păstreze ceva din umanitatea dintr-o altă viață.

Cel mai adesea, ajuns în dreptul unui homeless, găsești repede altceva la care să te uiți. De parcă, dacă nu-ți ajunge sub ochi, încetează să mai existe. Nu mai vezi dincolo de mizerie, nu te-ntrebi cine-a fost înainte, cum a ajuns aici. ”Lumea ta” și ”lumea lui” rămân, în continuare, paralele. E mai simplu să le lași așa. Ce-ți trebuie ție o grijă-n plus? O tristețe mai mult? Le ai pe ale tale, e de-ajuns. Și, oricum, nu poți face mare lucru pentru el. O să-ți spui că în fața ta e ”ceva”, nu ”cineva”. Da, cel mai bine.

Așa o fi. Dar formula ”om fără adăpost” spune că din ecuație lipsește doar adăpostul, nu și omul. Uneori, el iese la suprafață, de sub maldărul de trențe, și-și tunde barba. Și nu te mai poți preface că nu există. Data viitoare când îl vezi, știi sigur că măcar o să-l întrebi când a mâncat ultima oară.

Cookies