Zeița de la taraba cu curcani din Piața Râmnicu Sărat de la noi din București

Doamnelor și domnilor, mă aflu într-o piață. Râmnicu Sărat. O piață care nu este orice piață, este Piața Copilăriei Mele. O lume aparte, pentru că numai eu știu ce a fost și ce e locul ăsta. Și, fiind Râmnicu Sărat, e imposibil să nu tai mulțimea cu toate emoțiile posibile. Bine, în copilăria mea, piața era vis-a-vis, în parcarea blocului cu inimi singure și borș. Deci, sunt în piață.

Cum intru, o drăguță își urlă viața:

“Știi, copilul nu se culcă fără mine. Nu doarme, fir-ar el să fie! Și ajung la 11-12 noaptea și el stă treaz. Și la 3-4 dimineața mă trezesc și urc sacii în mașină și vin la piață. Și nasc de Crăciun.” Am privit. M-a privit. Era încântătoare ființa aceea și mi-o imaginam, nu știu de ce, în zorii zilei, la o cafea și un croasant. Și am mers mai departe. Și, la taraba cu curcan, altă zeiță. Cu ochelari, citea o revistă. M-a întrebat. Am răspuns: tocată. Și iar a întrebat, iar am răspuns. Dar avea eleganța unei regine. Încărca și descărca calm și degetele ei perfect manichiurate și lăcuite tastau cifrele de plătit cu cardul. Și am numărat încă o poveste.

Mai merg puțin prin piață, mai apare o tarabă: taraba cu hulpăvie

Pe o tarabă, struguri rari. De obicei sunt de ăia de masă. Și ăștia erau ca la bunici. Negri, parfumați, halucinanți. De tarabă rezemat, un om care tot ciugulea, nu cumpăra. Și sub ochii mei tot ciugulea. Femeia, o măicuță bătrână cu brâul de lână, ce crezi că-mi făce? Tăcea. M-a îndemnat și pe mine să testez. Am refuzat, în timp ce omul tot ciugulea. Tăceam și cumpăram. Mi-a făcut poftă omul care mânca într-o veselie. Fără oprire. Măicuța îi luă ciorchinele de sub degete, degetele lui se mișcară ca pe pian pe un alt ciorchine. Femeia îl luă și pe ăla să mi-l pună pe cântar și degetele hulpave ale omului se mutară pe alt ciorchine. Era un joc din ăsta de-a tăcerea și strategia. Femeia nu-i spunea să plece, dar îi lua de sub ochi și degete obiectul pasiunii.

Și mi s-a făcut poftă de o fleică. Una doar

Mă duc la cărnărie și, cum deschid ușa, un șuvoi de apă mă tăvălește: Închis! Închis! Se terminaseră măduvioarele, pizdulicile, cefele, antricoatele, șunculițele. Se terminaseră. Se spălau tejghelele. M-am duc spre pescărie. Acolo, un crăpcean își trăgea ultimele pufuri de aer curat murdar, omenesc. Nu vroiam pește. Uite-mă la altă cărnărie. Cu marfa terminată. Femeia nu avea chef de fleorturi. Domnu? O fleică. N-aș tăia, e ultima bucată, rămân cu ea. V-o dau pe toată. Cinci fleici. Am tăcut. Era copilăria mea pe undeva. Niciodată, niciodată n-am cumpărat 5 fleici din Râmnicu Sărat, Piața Copilăriei Mele. Viteaz sunt, bine merit. M-am dus acasă. Și m-am apucat să mănânc struguri. Cu pâine fierbinte. Și nu m-am oprit. Erau parfumați, erau catifelați. Erau nenumiți. Erau din grădina bunicului meu.

• Nota B365.ro: Cu Eugen, prin alte locuri din București:
  • Negoiță Sector 3 și ursul. Cum s-a răzbunat natura pe Robert Negoiță și-un ursuleț de pluș ieșit la șosea în București
  • Martor la accident auto în București. Mi-a tremurat inima o săptămână
  • “Sunt Vlad. Vreau să te ajut.” Uite omul care face bine lumii și lumea îl înjură în autobuzul 133 din București