Și intră în “Vulpea Roșie”. Și-și puse trupul uite așa. Și și-l așeză pe scaun uite așa. Era corp, trup, cum vreți să-i spuneți. Un om cu cap, trup, urechi, picioare. Fusese crâmpoțită și de la umeri în jos nu mai simțea nimic, stătea la vrerea ei, stătea la pofta malacului. Și-n capul liber știa că nimic decât bine o aștepta de făcea ce știa. Atunci ce căuta femeia asta la “Vulpea Roșie” într-o seară oarecare, într-o seară în care se schimbau lumile, înspre sfârșitul celui de-al doilea război mondial? Ce vroia? Ce vrea orice om pe lumea asta. Puțină pierdere, oleacă de uitare de sine. După cum vedeți nu era nicicim altfel decât cele ca ea. Cel puțin așa arăta când a intrat pe ușa aia și s-a așezat pe scaun. Uite așa. Era de speță măruntă. Se iubise până amorțise și ajunse femeia malacului. Și malacul era primejduit de umbla cu o groază de suspicioși în jur. Și cu toții luară o masă, dar jupânul de la “Vulpea Roșie” răsturnă niște pocitanii care se veseleau mai în față și-i puse acolo. Și acolo ea se așeza uite așa iară.
Și intră maimuța din Belfast cu saltul ei și trapezista cu mersul ei pe frânghie. Uite și pe femeia cu barbă, pe bărbatul cu sâni. Pe piticul sărind în cap. Dar seara era plictisită nu mai mult decât clipa în care intră Cristian Vasile. Mahoarca acoperea fețele femeii și malacilor ei. Nu se vedeau. “Femeia, eterna poveste”, ce să asculți acolo? Ce-i aia eternitate, se-ntrebă femeia. Să ne lase. Moft. Și-ncepu guristu’ cu “Zaraza”. O luă cu fior pe șira spinării. Nu-l vedea. Ce era acolo, dincolo de mahoarca aia? Era viața ei, era patima ei? Nu știa. Vocea Cristian Vasile o înfiora. Glasul? Era cântecul durerii fără glas. Vedea un legănat. Legănatul lui? Nu, nu. Nu era nimic de astea. Era un ceva neștiut. Uitat în ea, ca ultima țigară pe noptieră. Era clipa pe care o uitase. Dar era cu atâția pe acolo… da, se putea face de râs. El cânta Zaraza, ceva atât de fizic.
Ce-i femeie cu tine? Ce-i? – se gândi. Sunt eu. În clipa asta simți asta și avu mișcări maniacale: nu vroia să piardă omul ăla care-i dădu clipa asta. Malacii nu trebuiau să știe. Se ridică uite așa de pe scaun și se duse-n fund, la closet. “Să-mi pudrez nasul!” Femeile! Răgâiau malacii. Ea în murdăriile toaletei turcești își trase și găsi sufletul. El cânta Zaraza.
Trupul greu deveni tânjitor și molcom, ușor ca fulgul. Vroia mângâierea pe care o uitase. Nu mirosi borhotul toaletei și nu se lipi de ziduri. N-avea oglinzi să se vadă. Dar se simțea vie și ușoară. Și-n crăpătura puturoasei încăperi, văzu guristu’. Cine era? Cristian Vasile. Dar cine era? Un amețit. Dar cine era ea? Nu mai știa. Și-ndată o-ntinse prin fața malacilor și fugi afară. Ei nici n-o văzură, că așa apar grațiile. Ea o privi. El cine era? Ea era Zaraza. Era zăpăcită toată, el era îndoit. Îi căzură niște bani pe jos, primise ceva ce de mult i se cuvenea. Și-o văzu alergând. Nu-ntrebă cine este. El avea imaginația. Și o avea pe ea. Privirea lui o îmbrățișă ca un malac. Și o mângâie dintâi. Și o iubi mereu.
Poate povestea acelui moment se povestește altfel, poate acest moment nici n-ar fi fost dacă nu-l închipuia Mircea Cărtărescu și-l punea în “De ce iubim femeile”. Gura lumii de atunci spune doar povestea femeii ăsteia închipuite de Mircea, Zaraza. Jur! nimeni nu știe ce-i cu Zaraza, de a existat sau nu. Noi știm doar că un cântăreț, Cristian Vasile, cânta la Vulpea Roșie un cântec “Zaraza”, prin anul 1944. Să-și fi găsit Cristian Zaraza lui? Să fi existat o Zaraza? Sau e doar un moft artistic? Acum s-o spunem uite așa, pe aia bună: și Dumnezeu s-a arătat omului, dar minte Zaraza iubirii. Ce-a fost mai departe? Gura lumii a fost așa slobodă că a ajuns în Wikipedia ca-n schița lui Mircea: mahalaua a murit de ciudă, cei doi se iubeau ca doi miei. Invidioșii o sfârtecară pe Zaraza, lui Cristian Vasile i se opri viața. Fu găsit demult încolo în comunismul rece și chior, prin Brăila, trăgând în fiecare zi cortina unui teatru. Cine era el? Nu se mai întreba. Nu mai erau femei pe timpul ăla ca să se întrebe. Și lui Cristian Vasile poate îl dureau șalele, ori era miop. Dar sigur visa o mângâiere a zarazei vii sau închipuite:
Nota B365.ro: Tot Eugen, tot prin București: