„Wow, încântător!” Cu autocarul ONT în față la Lido, pe Magheru, în Bucureștiul lui ’60. E autobuzul franțuzesc Chausson care a circulat și pe linia 31, de la Mandravela la Otopeni

Sunt unele fotografii care au un dar minunat, iar imaginea aceasta-document cu autocarul ONT în față la Lido, pe Magheru, în Bucureștiului lui 1960 este una dintre ele. Darul minunat este acela că te poartă, instantaneu, într-o lume despre care știi și că a existat, și că a dispărut.

Autocarul ONT în față la Lido, pe Magheru, în „relaxații” ani ’60

În Bucureștiul anului 1960, an din care este această imagine din arhiva istorică a Agerpres, lumea dramatic răsturnată de comuniști din temelii era deja un pic mai calmă. Era vremea de după stalinizare și de dinainte de Ceaușescu și naționalism-comunismul său care avea să devină sălbatic.

De altfel, deceniul ’60 a fost, în întregul bloc comunist, unul cumva de relaxare, iar asta se simțea și la noi.

IICCMER (Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) notează că, la începutul anilor 60′, la București, după teribila colectivizare și oribila naționalizare, Gheorghe Gheorghiu Dej căuta să realizeze o reconciliere între partid și popor, căutând sprijin în populație, în țărani, intelectuali și tehnocrați: 

A început să afirme fățiș opoziția față de URSS. Relaxarea a continuat în anii 1963 și 1964 cu eliberarea deținuților politici, și cu o delimitare din ce în ce mai largă față de Hrușciov, România fiind alături de China unul din statele care au creat breșe în blocul sovietic. Răcirea relațiilor a culminat în 1964, cu «Declarația Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1963», prin care se afirma dreptul națiunilor de a-și determina singure destinul, în funcție de condițiile naționale. După căderea lui Hrușciov și în contextul bulversat al URSS, Dej nu a mai avut nicio opreliște în încurajarea manifestărilor naționaliste în România și a deschiderii către Occident.

Cumva, acest „deceniu de relaxare” se simte în aer, în viața de zi cu zi a Bucureștiului, în hainele oamenilor, pe chipurile lor.  Și în această fotografie de pe Bulevardul Magheru, în față la Lido. Mai sus, este imaginea colorizată cu ajutorul Inteligenței Artificiale. Mai jos, este cea originală, așa cum a fost ea păstrată în arhiva istorică a Agerpres:

Cât despre bijuteria aceasta de autocar ONT, este un Chausson. Inginerul Mihai Cristian Bucșan amintește, pentru Metrou Ușor, că ITB (Întreprinderea de Transport București, acum STB) a primit de la uzina Chausson,, la un an după această imagine (așadar, în 1961)un autobuz urban de tipul CHAUSSON 522 APH 2-62, pentru a fi testat în condițiile de circulație din București:

Autobuzul primește numărul de parc 521, va rămâne la ITB câțiva ani și va circula în cea mai mare parte a timpului pe linia 31, Șos. Olteniței (Mandravela) – Aeroportul Băneasa.

Autobuzul avea un pic peste 10 metri lungime,  era lat de 2 metri și jumătate și înalt de aproape 3 (2880 mm), avea o capacitate de 20 de locuri pe scaune și 67 în picioare.

Lido, primul hotel cu piscină cu valuri

Iar Lido este primul hotel din București care a avut „formidabilă, extraordinară” piscină cu valuri, piscină în care regele Mihai a învățat să înoate și care a supraviețuit chiar și naționalizării. Bucureștenii s-au putut scălda aici până în 1989.

In iunie 1930, în București se deschidea cu mare pompă “Bazinul cu valuri maritime” de la Palatul Lido de pe Bulevardul Magheru. Evenimentul a fost senzația acelei veri. “Lido, cea mai frumoasă podoabă a Bucureștiului”, titrau ziarele timpului. În bazinul de 500 de mp, “căptușit cu gresie albă și albastră” a învățat Regele Mihai să înoate la vârsta de 11 ani, și tot acolo cocoanele vremii au apărut în costume de baie, pentru prima dată în istoria neamului nostru pudic.

Povestea completă a piscinei cu valuri de la Lido, mai jos:

• A crăpat piscina cu valuri în care înota Regele Mihai. E în centrul Bucureștiului și a fost prima piscină din Micul Paris și din România