CONTRIBUTORSNICE TO MEET YOU

Virușii sunt invizibili. Oamenii nu sunt, deși așa par când își bat iubitele pe stradă în inima Bucureștiului.

Ne batem ca chiorii. Sau trecem ca chiorii pe lângă bătăuși. Mai degrabă a doua variantă. A nu mi se lua în nume de rău. Asta nu e vreo referire peiorativă la adresa persoanelor cu deficiențe de vedere. E o referire frustrată la adresa noastră. A noastră, a roboțeilor care ne plimbăm pe stradă în bula grijilor și suferințelor noastre, înghițiți de direcția spre care ne ducem, în întârziere, de cele mai multe ori.

Nu te băga. Nu e treaba ta. Te mânâncă-n c*r? Cauți scandal? Haide că le știți și nu vreau să mă cenzurez că aș fi ipocrit. Așa, pe față, suntem pe față indiferenți. Avem problemele noastre, pandemia e grea, viața asta incertă ne calcă pe nervi, dar ne și doare-n dos. De celălalt, de ceilalți, de cine nu e EU.

Încă ceva, să nu credeți că vă vorbește vreun apostol al dreptății sau vreun mare erou. De departe de mine să mă pun în vreo postură de superioritate. Sunt doar o voce. Sunt chiar un exemplu de „așa nu”. Prima dată m-a lovit transformarea asta acum două săptămâni. Mă duceam la cabinet pe la ora 9 dimineața, eram pe Calea Victoriei și, cum mergeam eu pe trotuar, un om cu o sacoșă în mână se împiedică de o dală, iar eu, ca un teleghidat infuzat cu frică de oameni și de viruși, fac doi pași înapoi și-l las pe om să cadă, în loc să-l prind și să-l sprijin, cum foarte firesc ar fi trebuit să fac. Vă vorbesc așa vehement pentru că vreau să dau voce contradicțiilor din interiorul nostru. Ce e bine să fac? Care e alegerea bună? Era greu să răspundem și înainte la întrebări de genul ăsta, darămite acum. Deși știu că aș putea să mă infectez, pentru mine alegerea bună ar fi fost să-l prind pe omul în cădere. Pe omul de lângă mine.

Paradoxul implicării. Sau al indiferenței

Daniel Kahneman, laureat Nobel, ne spune că un om se simte moral responsabil față de evenimentele din apropiere. Un exemplu simplu e că un om s-ar simți vinovat dacă nu ar sări să salveze un copil de la înec, trecând pe lângă scena evenimentului, dar rareori s-ar gândi că, refuzând să facă o donație de 15 de lei pe lună, lasă un copil din Africa să moară. 

Ne facem și mai indiferenți decât eram, ne facem mai egoiști și mai încruntați. Virușii sunt invizibili. Oamenii nu sunt. Ar fi bine să ne protejăm de viruși, nu de oameni. Nu e cazul să mai explic și eu ce înseamnă ”distanțarea socială”, acum suntem cu toții experți la asta. S-ar putea să creadă unii dintre voi că instig la dezordine și la încălcarea măsurilor, că sunt anti-mască și anti-sistem. Nu e cazul. Sunt doar pro-empatie. Sunt pro-compasiune. Sunt pro-umanitate. O să-mi spuneți că mai bine își rupe unul nasul lângă mine, decât să-i dau un virus și să moară. O fi mai bine, nu zic, în această situație izolată. Dar ce facem pe termen lung? Ce facem cu sentimentele, cu emoțiile? Mușchiul empatiei se antrenează. Și mușchiul civic se antrenează.

Nu, masca nu protejează de pumni

La câteva zile distanță de prima situație, dau de a doua:

Intercontinental, ora 20:15, un cuplu. Ea așezată pe scările din fața restaurantului Corso, el amenința și urla. Stătea în picioare, aplecat spre ea. La un moment dat îi dă un șut în coaste. Ea nu s-a ferit. Nici nu apucă să se îndrepte că dinspre el pornește o flegmă fix pe fața ei. Nu m-am gândit nicio secundă ce am de făcut, am mers doar câțiva pași înainte și am sunat la poliție. Am fost direcționat după un minut de explicații cu recepția 112 spre secția de poliție. Direcționarea de la 112 la secție a durat cam un minut jumătate, timp în care mă plimbam prin zonă. Mi-a răspuns un domn care m-a ascultat cu atenție și care m-a rugat să verific dacă agresorul mai e acolo. Din păcate nu mai era.

Însă reacția polițistului a fost cea așteptată: „Uneori nu reușim să îi prindem, dar vă mulțumim tare mult pentru notificare și așteptăm oricând să ne anunțați când mai întâlniți situații de acest gen. Mulțumim! O seară bună!”. Nu a fost să fie în seara, însă, dacă legat de violența domestică avem scuza că nu o putem combate pentru că nu putem intra în casele oamenilor, ei bine, să ne facem că plouă și să trecem nepăsători pe lângă o agresiune în public e chiar de neiertat. Cu toții am învățat să nu ne băgăm. Ok, clar, nu te bagi direct în ceartă, dar poți să notifici oricând autoritățile. Indiferența e mama tuturor răutăților.

Aici nu era cazul să atingem pe nimeni. Înaintea mea au trecut mai mulți oameni pe lângă scena aia, se uitau lung la victimă, nu la agresor, să ”nu-l stârnească” și mergeau mai departe. Că doar nu era fiica lor, nu era nevasta lor, nu era sora lor, era o fată de etnie rromă care ”e învățată cu bătaia”, că ”așa e la ei, domne!”. Nu e la ei, e și la noi. Violența domestică a explodat.

„Pe femeie s-o bați că știe ea de ce”

În România, în 2019, 20.000 de femei au fost victime ale violenței domestice. În 2020, doar până în luna iulie, poliția raporta 5500 de cazuri. Izolarea a crescut frecvența cazurilor de abuz și ne așteptăm la date îngrijorătoare în viitorul apropiat. Nu vă roagă nimeni să intrați în casele agresorilor și să faceți legea, deși ești complice la abuz dacă auzi în mod repetat certuri și nu notifici autoritățile. Dar măcar pe stradă, unde ești martor ocular și unde poți să suni la poliție fără ca agresorul să afle vreodată de existența ta, n-ai nicio scuză să închizi ochii.

N-am scris articolul ăsta ca să vă dau răspunsuri, abia fac față propriilor dileme morale. N-am scris articolul ăsta ca să vă cert. L-am scris pentru că mă tem pentru umanitatea noastră, pentru că, dintre toate fricile, cea mai mare e că parcă nu învățăm nimic din pandemia asta. ”Marea trezire spirituală” despre care vorbeam în 2020 e fum. Să nu ne facem așteptări nerealiste. Mai bine am munci fiecare să nu fie ”marea adormire spirituală”. Marea amorțire a empatiei. Marea anestezie a simțirii. 

E vorba aia: când nu știi ce să faci, fă ceva! S-ar putea să produci măcar ”o încercare de bine” care e mai mult decât ”un nimic”.

Mirela Retegan: Bucureștiului îi lipsesc mai mulți oameni care să-l iubească cu adevărat

It is a match! Peste 53 de mii de euro s-au strâns cu mărțișoare-cărămizi; vândute pentru Grivița 53. Cum construiești în București un teatru privat de la zero

Povestea incredibilă din spatele unuia dintre cele mai frumoase locuri din București


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button