Vintilă plimbă ursul ca s-o înfricoșeze, dar s-o și farmece pe Marghioala. Îndrăgosteală în București, pe la 1800

Boierii de altădată, zice Ion Ghica în „Scrisori către Alecsandri”, aveau minte de sălbatici. Pe la anii 1800, se lăudau ei cu bani, cu trăsuri, cu pălățele, cu muieri, cu samururi. Dar trofeele de răsunet erau altele.

Țineau prin curți și în casă câni, lupi, urși, vulturi, corbi, privighetori, cocori, tot felul de păsări și de lighioane. Ca să nu citez decât câteva celebrități, voi aminti cânii zăvozi (moloși), cât vițeii de mari, ai lui Grigorie-vodă Ghica, pe care îi hrănea ca să-i puie să se bată până la moarte ca urșii. Când se dau asemenea spectacole, Bucureștii toți alergau la Colintina care cum putea, pe jos, călare, în căruță, în caleașcă sau în teleguță; își luau merinde de acasă, și câmpul de la Obor până la Plumbuita părea un bâlci. Emoțiunile cocoanelor erau la aceste lupte tot atât de vii ca și ale damelor spaniole la luptele de los toros

O așa emoțiune cuconească se născu pe străzile Bucureștiului, pe la capătul Curții lui Cornescu

Costache Cornescu avea, scrie același Ion Ghica, pe Moș Martin, un urs mare negru, pe care-l crescuse de mititel cu o îngrijire cu totul părintească.

Cornescu adesea povestea cum îi fusese milă de Moș Martin când era pui: l-a văzut orfan, fără tată și fără mamă, căzuți amândoi într-o bătaie la Petroșița, sub gloanțele cojeștenilor, corneștenilor și ghergănenilor. Până la vârsta de doi ani, Martin era blând ca un miel și plăcut; trăia prin casă, se plimba liber de gât cu boierii, cu cocoanele și cu oamenii din curte; noaptea, dormea în brațele lui Vintilă; dar mai târziu, începând a da la palme în dreapta și în stânga, în urma câtorva zgârieturi cu unghiile, Cornescu fusese silit să-l izoleze, și de vreo zece ani îl ținea în lanț în fundul curții, legat de un stâlp nalt, în vârful căruia era o roată de car, unde se urca de-și lua tainurile ce i le aducea amicul său Vintilă la orele hotărâte.

Și una din povești a fost tragică pentru că Timofei, birjar, obișnuia să bată la sânge ursul, cât stăpânul lui toca cărți și bani în curtea Cornescului. Și ursul înghiți până mi-l înșfăcă bine și a fost vai de capul lui. De Timofei nu ne ocupăm noi aici, că ne stă gândul la altă întâmplare. Asta ne zice Ion Ghica.

Vintilă, cel care-i era confident lui Moș Martin

Vintilă, ca om, a avut nopți în care nu dormea doar cu ursanul în pat. Povestea vine dintr-o cronică muntenească.

Vintilă o plăcea din adâncul sufletului pe o codană, Marghioala, spălătoreasă a unor boieri de pe la Blaremberg. Se cunoscuseră la panaramele ce se făceau la Colintina.

Vintilă, prietenul ursului, nu era om religios, dar la zi de Târg, umbla tot pe Moșilor. Căci, uite, stranie întâmplare, doar așa îi vedea gâtul semeț, mâinile harnice, ochii negri. O vedea pe Marghioala.

Vintilă avea ursul lui, ferocitatea lui, dar când era vorbă de Marghioala, se făcea blând ca mielul

Și uite așa fu el cucerit. Ursul chiar era să-l dea rostogol, pentru că ceva simți că se-ntâmplase cu prietenul lui. Și dacă există gelozie la urși, uite-l pe Moș Martin, gelos, plin de fără chef.

Marghioala cea codană nu era ușă de biserică. Adică, se mai chicotea cu diverse slugi dintre cele care făceau comisioane pentru boieri. Adică, nimicuri, zaharicale gusta Marghioala din cutezanțe, dar era rece ca gheața, la o adică. Ținea la fecioria și cinstea ei. Mai ales de-l vedea pe Vintilă, era rece, rece. Vintilă, topit, îi dădea târcoale cum dădea târcoale Moș Martinul lui unei oi.

Într-o zi, Vintilă, încurajat de un țoi în Obor, zise Marghioalei una, două. Ajunseră la nouă. Și se lăudă că el are ursul lui

Acest cuvânt – «Ursu’», atât de măreț i se păru că e, că dădu s-o sărute pe spălătoreasă. Dar ea se dădu deoparte.

Ce urs? Zise ea, de parcă nu-nțelegea ce urmărea Vintileanul. Urs. Păi, s-aduci ursul să-l văd și eu. Când? În noaptea asta, după primul somn.

Pe vremea aceea, bucureștenii se culcau de două ori. O dată cu găinile, pe la 7-8, să zicem, și dormeau până la 1 noaptea și apoi, după o pauză, iar se duceau la culcuș. De obicei, în pauza aceea, mai multe drăcovenii se-ntâmplau, se chicoteau femeile și se făceau pruncii. Așa că Marghiolița codană, dar rece ca gheață, mi-l chemă pe Vintilă cu urs cu tot, tocmai la ore sortite.

Și iată cu arăta drumul lui Vintilă către Marghioala, cu  Moș Martin, prin București:

Ca să-ți faci o idee de întinderea cuprinsului lui Cornescu, închipuiește-ți că pornești din colțul casei Blaremberg, unde este Ministerul Afacerilor Străine, și mergi pe strada Academiei până în dreptul bisericei Sfântul Nicolae Dintr-o zi, și apoi de acolo o iei în sus pe strada Ienii până în poartă la Mazar-Pașa și închei pătratul cu două linii paralele, una stradei Academiei, și cealaltă stradei Ienii; vei avea astfel cuprinsul curții lui Cornescu, o adevărată moșie: tot spațiul pe care se află astăzi otelurile ‘Ioji’, ‘Union’, ‘Regal’, cu strada Regală și cu o mulțime de case din fund și din strada Ienii.

Cronicarul ne spune doar atât. Nu știm cum Marghiola, care se trezi după primul somn, gânguri cu o porumbiță, văzând ursanul lui Vintilă. Nu știm dacă, pe cât de rece era, Marghioala fu înfricoșată, dar i se și păru că Vintilă era mare bărbat. Să se fi jucat ei doi în loc să guste din al doilea somn? Dar ce făceau cu ursul? Nu știm nimic, cronica tace mâlc.

Cert este că un bărbat, după primul somn, făcu la începutul anilor 1800, o plimbare prin centrul Bucureștiului. Ca să-i arate iubitei lui, rece și codane, ursul. Urs pe care el îl îmblânzise. Ursul cu care împărțise sălașul lui mereu, până atunci. Un om plimba ursul pe stradă sperând să-și îmblânzească iubita ca pe urs.

Nota B365.ro: #I❤️InBucharest – alte iubiri din București, mai jos:

• „Dezbracă-te și-ți stric frizurul” – veșminte dezbrăcate de boieri ca să descopere fructul dragostei
• Nadia Grey, o stea de cinema răsărită la București, și iubirea ei cu Bîzu, mare aviator și zeu la femei
• Amorurile și mizericordiile lui Caragiale. De la coana Mărghioala, la Amelia și Didina
• Boierii golani și “prezervativele” din Bucureștiul fără perdea al secolului 19
• George Enescu a iubit-o pe Maruca. Și, câtă suferință, atâta nesăbuință. Ca-n tragedia lui Oedip
• Alexandru Odobescu: gută, opiu și obsesia pentru Hortensia. Patima amoroasă care a făcut Bucureștiul să vuiască
• Triunghiul amoros Elena Chrissoveloni, Marcel Proust și Paul Morand a avut o copilă: cartea “București”
• Jeni Acterian, patimile cu Sănduc, celelalte iubiri și jurnalul ei de fată “greu de mulțumit”