Vin rușii! Astăzi a intrat armata roșie cu căruța în Bucureștiul îmbelșugat și frivol.“Nedumerire, frică, îndoială” pentru bucureșteni

28 aug. 2022
4504 Afișari
Vin rușii! Astăzi a intrat armata roșie cu căruța în Bucureștiul îmbelșugat și frivol.“Nedumerire, frică, îndoială

Welcome to Bucharest, dar cu mare spaimă. În ziua de 28 august 1944, ”glorioasa” armată roșie intra în București pe la barierele din Colentina și Pantelimon. Poate ca să câștige bunăvoința soldaților, zeci de bucureșteni au ovaționat momentul. “Cetăţenii întâmpină cu bucurie vestea că ţara lor a scăpat de sub jugul nazist. Venirea armatei roşii este aclamată de toţi oamenii pe măsură ce trupele intră în oraş“, rosteşte crainicul dintr-un film de propagandă sovietic, preluat de British Pathe. Chiar așa a fost? S-au bucurat bucureștenii la vederea armatei roșii? De ce ar fi făcut-o? Cu date istorice și mărturii recompunem momentul în care înspăimântătorul “Vin rușii” a devenit realitate pentru bucureșteni. 

rusii, in, bucuresti
Armata Rosie in Bucuresti. Foto credit WWII Pictures.

În luna august a anului 1944, Armata Română, parte a Wehrmachtului, era înfrântă, după ce ajunsese dincolo de Nistru, până la Stalingrad.

prizonieri, romani, stalingrad
Soldați români, prizonieri la Stalingrad. Foto credit WW2 Pictures.

23 august 1944 a reprezentat un punct de cotitură pentru cel de-al doilea război mondial. Bucureștenii știau de kolhozuri, de confiscarea proprietăților, de soldații români prizonieri în Siberia, de teroarea lui Stalin. Intuiau că rușii vin la București ca să-i denazifice și să-i ocupe, nu ca să-i elibereze, așa cum avea să trâmbițeze propaganda. Imaginile cu armata de caruțe au fost șterse din istoriografie, îi vedem pe soldatii roșii doar pe tancuri.

rusii, in, bucuresti
August, 1944, Red Army in Bucharest. Foto credit WWII Pictures.

Corneliu Coposu, martor direct la intrarea „prietenoasei” armate in capitală

În perioada 1937-1947, Corneliu Coposu a fost secretar politic al Președintelui PNȚ, Iuliu Maniu, iar după 1944 Secretar General adjunct al PNȚ. A fost martor ocular al intrării armatei roșii în București și participant direct la evenimentele din 23 august 1944. A fost arestat în 14 iulie 1947 și condamnat la muncă silnică pe viață pentru “înaltă trădare a clasei muncitoare și crimă împotrivă reformelor sociale”. A făcut 17 ani și jumătate de închisoare, iar după 1989 a reînființat PNȚ cu numele de Partidul Țărănesc Creștin și Democrat.

Intrarea ruşilor în Bucureşti: o căruţă la care erau înhămăţi un cal și o vacă”

Rușii au sosit în Bucureşti pe 28 august 1944. Eu am avut „onoarea” să-i primesc, pentru că n-a vrut nimeni altcineva. S-au temut. Trebuia să-i primească Primarul Provizoriu al Capitalei, generalul Victor Dombrovschi. El însă a spus: „Eu nu mă duc. că pun ăștia mâna pe mine!„. M-am dus eu, împreună cu fiica lui Dombrovschi, Nina, care știa rusește. Cunoscând deja apetitul ruşilor pentru maşini frumoase, ne-am dus cu o maşină mai prăpădită și i-am aşteptat acolo, la marginea Colentinei. Au apărut rușii. Când i-am văzut mi-am zis: Ăștia-s biruitorii Wermachtului?! Era o căruţă, la care erau înhămăţi un cal și o vacă. Penibilă intrare”. Corneliu Coposu, interviu, Revista “Flacăra”, 31 august 1993.

regele, mihai
Proclamația către Țară a fost citită de Regele Mihai la radio in seara zilei de 23 august 1944.
Rușii au dat un comunicat a doua zi că „după lupte crâncene, glorioasa armată sovietică prietenă a eliberat Bucureștiul”

În fine. A apărut unul, care era cam cherchelit și nu făcea figură de general, dar totuşi era general, cel care comanda coloana. I-am asigurat că sunt bine primiţi, că nu vor avea probleme. Ei n-au tras nici un foc de armă nici în Bucureşti și nici altundeva, pentru că nemţii erau luaţi prizonieri de armata noastră. Dar aceasta nu i-a împiedicat să dea un comunicat a doua zi în care au spus că „după lupte crâncene, glorioasa armată sovietică a eliberat Bucureștiul„. A fost un singur mort la ocuparea Bucureștiului, un sublocotenent care s-a îmbătat și s-a împuşcat din greşeală. A fost îngropat cu onoruri în piaţa publică din Crângași”. Corneliu Coposu, interviu, Revista “Flacăra”, 31 august 1993.

Dacă nemții n-ar fi fost panicaţi, ar fi putut lichida în două ceasuri toată acţiunea”

„Culmea este că, foarte multă vreme, la Muzeul de Istorie al Partidului Comunist, a fost o planşă fotografică, pe un sfert de perete, cu inscripţia “Intrarea glorioasei Armate Roşii prietene în Capitala României”, și acolo eram fotografiat eu, în acele timpuri eu fiind la puşcărie. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost o aventură. Și acum spun, cu toată obiectivitatea, că dacă nemții n-ar fi fost panicaţi, ar fi putut lichida în două ceasuri toată acţiunea. Erau însă copleşiţi de dezolare și disperaţi de eşecurile pe care le aveau. Armatele care se retrăgeau veneau din eșec în eșec în confruntările cu rușii”, Corneliu Coposu, Revista “Flacăra”, 31 august 1993.

rusii, in, bucuresti
Foto credit WWII Pictures. Parada militară din 23 august 1945.

Annie Bentoiu avea 17 ani când a asistat la parada de căruțe a Armatei Roșii în Oltenița. Rușii erau în drum spre ocuparea Bucureștiului. Annie Bentoiu a fost fiica unui medic român și a unei elvețiene din cartierul francofon Vaud. A făcut liceul la Școala Centrală de Fete din București și a fost căsătorită din anul 1949 cu compozitorul Pascal Bentoiu. Perfect bilingvă, a publicat în franceză traduceri din literatura română și, la Laussanne, mai multe volume de poezie și proză poetică. A publicat două volume de memorialistică intitulate “Timpul ce ni s-a dat”. Despre acestea, Monica Lovinescu scria într-un articol apărut în “România literară”, intitulat „Timpul ce ni s-a luat, fără patimă, fără complexe, cumpătat, cu toate nuanțele îndoielii, într-un cuvânt cu bun-simț. Amintirile se recompun bizuindu-se nu doar pe privirea naratoarei, ci și pe alte mărturii și uneori pe ziare din epocă. Prezentată astfel, istoria trăită pierde poate din patetismul ei extravagant pentru noi toți, cei care am suportat-o, dar câștigă în credibilitate”. 

annie, bentoiu
Annie Bentoiu a publicat în limba franceză traduceri din literatura română și mai multe volume de poezie și proză poetică. Annie Bentoiu a scris două volume de memorii intitulate „Timpul ce ni s-a dat”; sau mai degrabă „Timpul ce ni s-a luat”. Foto credit Wikimedia.

Radio România: “Atențiune, atențiune! Lăsați aparatele deschise! Vom transmite un comunicat important pentru țară!”

Annie Bentoiu a fost martoră la instaurarea regimului comunist în România, impus de armata sovietică. În seara zilei de 23 august a ascultat în tăcere, împreună cu părinții, “comunicatul important pentru țară”, pe care Regele Mihai I al României l-a citit la radio. Regele anunța ieșirea țării din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite. Mareșalul Antonescu, Conducătorul Statului, a fost arestat și ținut prizonier într-o casă conspirativă din Vatra Luminoasă; despre acest subiect am scris aici.Casele conspirative din București, povestea neștiută a lui 23 august. Mareșalul Antonescu, păzit de un ospătar și ținut prizonier acasă la o croitoreasă din Vatra Luminoasă

armata, rosie, in bucuresti
28 august 1944, intrarea rusilor in Bucuresti. Foto credit WWII Pictures.

Regele Mihai I al României: “Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile ne-au garantat independența țării și neamestecul în treburile noastre interne”

Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile ne-au garantat independența țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”, Regele Mihai I al României în comunicatul către țară, citit la radio în seara zilei de 23 august 1944.

Armatele noaste luptasera împotriva lor și pe pământ rusesc; acum erau ei pe pământul nostru. Cum se vor petrece lucrurile?”

Ce știam, la urma urmei despre ruși? Nu mare lucru, ținând socoteală de faptul că propaganda germană nu putea fi crezută pe cuvânt. Înainte de război, dincolo de Nistru totul era tulbure. De acolo veneau vești confuze și înspăimântătoare. Cuvântul “bolșevic” era încărcat cu conotații sângeroase și trezea un fel de groază (..). Cuvântul “colhoz” (care se scria uneori cu K), circula încărcat și el cu conotații de ne-explicită teroare. Din câte știam, familiile de refugiați refuzau să-și amintească prea clar grozăviile prin care trecuseră; poate că se temeau încă.(..). Oricum, armatele noaste luptaseră împotriva lor și pe pământ rusesc; acum erau ei pe pământul nostru, iar noi ne pomeneam ”alături de armatele aliate”. Cum se vor petrece lucrurile?”, Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii 1944-1947, Editura Humanitas, 2007.

Iubeam Franța, Anglia, America. Pe ceilalți nu-i vedeam, nu voiam să-i vedem; viitorul era mai incert ca niciodată”

Până acum se folosiseră mereu de “prietenia româno-germană” care era, fără îndoială, o minciună. Acum ce vom spune? Altă minciună? Aliații fuseseră fără îndoială, în chip constant, polul simpatiilor noastre; dar foloseam cu ei o optică selectivă. Iubeam Franța, Anglia, America. Pe ceilalți nu-i vedeam, nu voiam să-i vedem”.(..). Viitorul era mai incert ca niciodată. Făcuseram cu toții un gest, necesar, se vede, prin care se încheia o perioadă și începea ceva în întregime necunoscut”, Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii 1944-1947, Editura Humanitas, pagina 8.

Adevărul este că și regimul nazist, și cel sovietic erau dușmanii noștri obiectivi. Unul ne luase Basarabia și Bucovina, celălalt Ardealul; amândoi ne-au ocupat pe rând. Din punctul nostru de vedere, a ne lupta cu fiecare era legitim, iar alianțele n-aveau cum să fie “sincere” cu niciunul din ei. Un om atacat din două părți în același timp nu poate fi criticat dacă se aliază temporar cu unul dintre atacanți împotriva celuilalt, cu scopul final de a scăpa de amândoi”, Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii 1944-1947, Editura Humanitas.

Culoarea generală a uniformelor rușilor, a obiectelor, a cailor și a căruțelor părea să fie aceeași, cea a pământului, a prafului; rușii nu se uitau la noi”

Pe trotuar, am rămas nemișcată multă vreme în tăcere, ca și alții, și am privit. Pe Strada Mare se scurgea un șuvoi de căruțe care înainta extraordinar de încet. În fiecare un grup de militari, bărbați și femei, stăteau așezați sau prăvăliți pe un neverosimil calabalâc de “efecte” și de arme; unul dintre ei mâna caii. Culoarea generală a uniformelor, a obiectelor, a cailor și a caruțelor părea să fie aceeași, cea a pământului, a prafului. Rușii nu se uitau la noi; erau cufundați într-o indiferență sau o oboseală atât de adâncă încât nimeni și nimic nu-i mai putea atinge. Unii dintre ei cântau: niște coruri pentru noi ciudate, corect intonate pe două voci, în care bărbații luau terța superioară pentru acompaniamentul melodiei principale, nu cea inferioară cum eram obișnuiți noi. Chiar auditiv deci impresia era stranie, deși mai plăcută decât imaginea vizuală. Dar principalul acompaniament era sunetul continuu al roților pe caldarâmul pavat cu pietre, un sunet care părea, în forța și continuitatea lui, o curgere de metal și pietre rostogolite, un sunet nemaiauzit și nesemănând cu nimic. Îl țin minte pentru că n-a încetat toată ziua și toată noaptea, ba chiar și ziua următoare. Îl auzeam în somn și de câte ori mă trezeam. Și nu se mai termina”. Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii 1944-1947, Editura Humanitas. Din Oltenița, gloriosul convoi a înaintat spre București, cu pas de melc. Annie Bentoiu se afla la Oltenița, unde se refugiase temporar după bombardamentele din 4 iulie 1944.

rusi, soldati, armata, rosie
Soldații Armatei Rosii. Foto credit Russia Beyond. WWII Pictures.
Zvonurile erau contradictorii: rușii cereau alcool peste tot, până și în farmacii, unde-l dădeau imediat pe gât, lucru nemaivăzut”

Trecătorii opriți pe marginea trotuarului se uitau un timp, după care se îndepărtau și-și continuau drumul în tăcere. Nu manifestau nici bucurie, nici ură; ce-o fi fost în sufletele lor, al fiecăruia dintre ei, mi-e cu neputință să imaginez. Știu doar ce era într-al meu: o milă fără margini, luptându-se cu o frică fără nume (..). Zvonurile erau contradictorii: ba că soldații ruși erau ținuți din scurt și pedepsiți dacă se arătau agresivi, ba că cereau alcool peste tot, până și în farmacii, unde-l dădeau imediat pe gât, lucru nemaivăzut; că întrebau de ceasuri și de “hazaica”. Pe scurt, a doua zi, nefiind lăsate nici să ne uităm pe geam, ne-am suit în pod și am examinat priveliștea cu un binoclu mic pe care tata îl întrebuința la cursele de cai”. Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii 1944-1947, Editura Humanitas. (Hazaică înseamnă femeie în limba rusă), n.n.

rusii, in bucuresti
Rusii in Bucuresti, Foto credit WWII Pictures.
Toți negustorii lăsaseră obloanele și orașul părea sub stare de asediu”

Toți negustorii lăsaseră obloanele și orașul părea sub stare de asediu. Nu se vedea nimeni pe străzi. Panică nejustificată? Incidente reale? Și una, și alta, probabil (..) Căpeteniile rușilor fuseseră cazate la unchiul Mitică, unde se găsea în acel moment doar Mișu, fiul cel mai tânăr, proaspăt numit judecător local în acea vreme. Raporturile lor au fost aparent civilizate: li s-a pregătit așternuturi, mese îndestulate, li s-a procurat vin și au fost momente de destindere, deși comandantul nu-și mai scotea gazda din “burjui”, cuvânt pronunțat pe un ton atât de disprețuitor încât aceleia nu-i venea deloc la îndemână”. Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii 1944-1947, Editura Humanitas.

intrarea, rusilor, in bucuresti
Intrarea Armatei Rosii in Bucuresti. Foto credit WWII Pictures.
A fost prima mea întâlnire cu minciuna care avea să fie, de atunci încolo, omniprezentă”

Până aici toate, în acel august, erau de înțeles; mintea mi s-a oprit însă la primul comunicat al Marelui Stat-Major Sovietic în care pretindeau că orașul fusese “eliberat după lupte grele”, ceea ce constituia o victorie însemnată a Armatei Roșii. “Lupte grele”, după trecerea țării, cu arme și bagaje și retragerea precipitată a unităților nemțești?“Lupte grele”, tăcerea anxioasă a pașnicilor trecători de pe Strada Mare, care priviseră trecerea căruțelor, cu dezolanta lor încărcătură, întrebându-se dacă nu cumva se prelingea sub ochii lor o imagine a propriului lor destin?..) A fost prima mea întâlnire cu minciuna care avea să fie, de atunci încolo, omniprezentă. Iar chipurile din căruțe, cu apatia lor, aveau să mă urmărească de câte ori cercetam cu gândul lumea de dincolo de Nistru. Aspectul jalnic al acelei “armate victorioase”, mizeria ei de nespus, asociațiile involuntare cu imagini de hoardă, de străfunduri asiatice, pe care încercam să le resping, învinovățindu-mă de neîntelegere și de prejudecăți grosolane, toate aveau să-mi zacă intacte în memorie, trezindu-se arar, dar mereu aceleași, ca un fel de emblemă a unei lumi înfricoșătoare și de neînțeles”. Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii 1944-1947, Editura Humanitas, pg 14.

rusii, in bucurestgi
Foto credit Wikimedia, playtech.ro.

Așa a fost până la Crăciun. “Oricât de intens aș fi aplicat politica struțului, aflam mereu câte o știre care brăzda cerul senin ca o pasăre neagră; tatăl lui Aramis fusese împușcat în maxilar, seara pe stradă, de un soldat rus ispitit de servieta burdușită doar cu acte contabile; un proprietar de pământ, rudă a unei prietene, murise împușcat de ruși în pragul casei”. Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Memorii 1944-1947, Editura Humanitas.

La urma urmelor, Bucureștiul ăsta îmbelșugat, frivol, nepăsător, e o provocare pentru o armată care vine dintr-o țară pustiită”

Despre același moment a scris și Mihail Sebastian.

Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei, Dina Cocea povestea ieri. Soldați care opresc mașini pe stradă, dau jos pe șofer și pe pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, au luat ceasuri. Ceasornicul este jucăria care le place cel mai mult. La urma urmelor, Bucureștiul ăsta îmbelșugat, frivol, nepăsător, e o provocare pentru o armată care vine dintr-o țară pustiită”, Mihail Sebastian, Jurnal.

rusii, bucuresti, armata, rosie
Plecarea rusilor din România, cu flori si bucurie. 17 august, 1958. Foto credit Wikimedia.

Astfel au ocupat rușii Bucureștiul -și România- la sfârșitul lunii august 1944. Locuri îmbelșugate din care nu au mai plecat până în anul 1958. La începutul anilor ’50 peste 30.000 de soldați sovietici se mai aflau în România, cea mai mare concentrație de trupe fiind înregistrată în jurul capitalei, arată o notă secretă din anul 1954, păstrată în arhivele Radio Europa Liberă. Ce a urmat știu bine cei bătrâni. Teroare, colectivizare, colhozuri, epurări, procese politice fabricate la Moscova, desființarea partidelor istorice, soldați și ofițeri români trimiși în Siberia, foamete și comunism impus de “marele prieten de la răsărit”. Citiți „Timpul ce ni s-a dat”. Cele două volume de memorii oferă o perspectivă importantă și pe deplin folositoare pentru istoria trăită, despre care nu am învățat nimic la școală.

Despre Scoala Centrală de Fete văzută de Annie și de fiica sa, Ioana, am scris aici.

 Formidabila poveste a Școlii Centrale de Fete din București. O privire prin cele mai ascunse colțuri și prin două perechi de ochi sclipitori: Annie și Ioana Bentoiu

Cookies