VIDEO | Trista poveste a ”Mărului de Aur”, restaurantul-emblemă ajuns ruină în inima Bucureștiului. Casa Principesei Elisabeta a ars de două ori, dar e tot monument istoric

Există, se pare, în București, o procedură verificată de stingere a unui monument istoric. Mai întâi îl lași în paragină câțiva ani. Apoi arde o dată. Apoi arde a doua oară. Între timp, pe hârtie, rămâne monument istoric, în zonă protejată, pe ”axa sentimentală a Capitalei”. Totul perfect legal, totul perfect documentat, totul perfect inutil.

Despre exact această procedură vorbesc acum bucureștenii, după ce jurnalista Dana Mladin a publicat o filmare făcută în primăvară la ce a mai rămas din restaurantul ”Mărul de Aur” de pe Calea Victoriei nr. 163. O curte năpădită de buruieni, o casă cu ochii sparți și o întrebare simplă în descriere: ”Știe cineva al cui e acum locul ăsta din buricul Bucureștiului?” Sub postare s-au adunat zeci de oameni care țineau minte locul în gloria lui. Niciunul nu știa cine răspunde pentru ruina de azi.

Sursa video: Dana Mladin / Facebook

O bijuterie construită ca să fie uitată elegant

Casa a fost ridicată în 1925 de arhitectul George Matei Cantacuzino, pentru Marie Angele Polizu-Micșunești. În 1927, imobilul a fost cumpărat de Principesa Elisabeta a României, fiica Reginei Maria și a Regelui Ferdinand, sora lui Carol al II-lea și, pentru o vreme, Regină a Greciei.

Cantacuzino a modificat și extins clădirea în stilul Renașterii italiene; cine a văzut-o spunea că semăna cu o mănăstire florentină, pierdută discret în spatele blocurilor din Piața Victoriei.

A urmat un traseu de manual al secolului XX românesc, în care fiecare proprietar nou pretindea că o salvează. A devenit Clubul Marii Industrii. Din anii ’50 a găzduit, decenii la rând, Uniunea Ziariștilor, atât de impecabilă după restaurarea lui Cantacuzino, încât în 1957 ajungeau aici Yves Montand și Simone Signoret, în plin turneu bucureștean. După 1989 a fost Clubul Milionarilor. Apoi a fost ”readusă la viață” ca restaurantul ”Mărul de Aur”, cu aer interbelic, lăutari și bucătărie tradițională, redeschis în decembrie 2018. Clădirea de la stradă, cea cu arcadă, dispăruse mai demult, demolată după cutremurul din 1977, exact cum își amintesc și azi cei care ”au prins” acolo seismul.

A ars o dată. Apoi, ca să fie sigur, a mai ars o dată

Pe 7 decembrie 2024, un incendiu devastator a mistuit aproape tot. Din monumentul istoric au rămas, practic, doar coloanele de la intrarea principală. Popmpierii au stins, autoritățile au promis lămuriri.

Pe 28 august 2025, clădirea a ars din nou. Mesaje RO-Alert pentru tot centrul, șase autospeciale, trafic oprit pe Sevastopol și Buzești, fum gros peste Piața Victoriei. Purtătorul de cuvânt al ISU a constatat, cu sinceritatea omului care a mai fost pe acolo, că nu era prima intervenție. Una dintre ipotezele oficiale pentru cum se aprinde, ritmic, o casă goală în care se adăposteau oameni ai străzii a fost incendierea voită.

Ancheta care se prelungește ”în limitele legale”

Aici intervine partea cu adevărat liniștitoare. După primul incendiu, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a deschis o anchetă. La întrebarea firească: de la ce a pornit focul la un monument istoric din buricul Capitalei, răspunsul instituției a fost de o eleganță administrativă desăvârșită: termenul pentru comunicarea răspunsului ”va fi prelungit în limitele legale”.

Între timp, clădirea a mai luat foc o dată, ceea ce probabil simplifică ancheta, fiindcă a mai rămas considerabil mai puțin anchetat.

Al cui e, de fapt? Răspuns: complicat

Singura informație pe care nimeni nu o are clară este, desigur, cea esențială: cine răspunde. Sub postarea Danei Mladin, doamna Monica rezumă ce circulă: teren privat, mai mulți proprietari, imobil revendicat și retrocedat după 1990, apoi vândut, apoi prins în litigii îndelungate. ”Deci e complicată treaba”, conchide chiar autoarea postării. Restul versiunilor: administrație de stat, un nume sau altul, o primăriță care l-ar fi vrut cândva, rămân, ca de obicei, în zona ”mi-a zis cineva”. Acolo unde nicio instituție nu se simte obligată să confirme sau să dezmintă.

Important e că funcționează. Atâta vreme cât proprietatea e suficient de neclară, întreținerea pe care o cere legea pentru orice imobil de patrimoniu devine responsabilitatea tuturor și a nimănui. Iar terenul, în acest timp, se eliberează singur. Cum observă sec Simona: ”Clasic! Se așteaptă ruinarea, terenul e prețios.”

Corul bucureștenilor care i-au știut gloria

Adevăratul reportaj e în comentarii. Acolo, oamenii nu vorbesc despre proprietate, ci despre memorie.

Doina: ”Aici am avut nunta. Era superb.” Iar Maria scrie un singur lucru, ca o dată de pe o piatră: ”Banchet 1981!!” Monica își amintește un loc unde ”nici nu știai că erai în mijlocul Bucureștiului, nu se auzeau mașini, claxoane, gălăgie”. Nic: „Waaw, aici am prins cutremurul din ’77!”

Și apoi sunt cei care au trecut pe lângă fără să intre. Ina mărturisește că a văzut de atâtea ori firma de pe Calea Victoriei, dar n-a avut curajul să intre, ”că mirosea puternic”. Iar Carmen pune punctul, cu cele mai multe aprecieri din toată discuția, peste un secol de gestionare a patrimoniului: ”Tipic românesc, bine că ne-au luat bulgarii Balcicul, că era acum la fel.”

Casa Principesei Elisabeta a supraviețuit unei regine, unui regim comunist, unui cutremur și a patru transformări. Ce n-a supraviețuit a fost grija. Iar întrebarea cu care Dana Mladin a pornit totul: al cui e?, rămâne, deocamdată, fără răspuns. În limitele legale, firește.