VIDEO | Bucureștiul dispărut. „Între Bariera Vergului și Bariera Mogoșoaiei”, cum arăta cartierul Ștefan cel Mare înainte să apară blocurile

13 iun. 2024
5246 afișări
VIDEO | Bucureștiul dispărut. „Între Bariera Vergului și Bariera Mogoșoaiei”, cum arăta cartierul Ștefan cel Mare înainte să apară blocurile
VIDEO I Bucureștiul dispărut. „Între Bariera Vergului şi Bariera Mogoşoaiei”, cum arăta cartierul Ștefan cel Mare înainte să apară blocurile

Cine o apucă pe drumul care leagă Piața Victoriei (Bariera Mogoșoaiei) de Piața Muncii (Bariera Vergului) traversează pădurea monotonă a blocurilor socialiste anvelopate, fără să-și poată imagina cum arătau locurile înainte. De dragul memoriei, ca să știm de unde ne tragem, Muzeul Municipiului București ne oferă spre publicare un film unic, realizat între anii 1960-1961, cu imagini care surprind începutul sistematizării Șoselelor Ștefan cel Mare, Mihai Bravu și Iancu de Hunedoara (în 1960, Ilie Pintilie).

Sursă imagine: captură Film M.M.B.

Veți vedea acolo un mod de locuire autentic. Sărac, dar viu, adaptabil, indiferent de schimbările de regim politic, un mod de supraviețuire venit din ADN-ul mahalalelor bucureștene. Filmul M.M.B plus mitologia cartierului Ștefan Cel Mare creată de Mircea Cărtărescu, cel mai premiat scriitor român și, probably, cel mai faimos fost locuitor al cartierului Ștefan cel Mare, mai jos.

Sursă imagine: captură Film M.M.B.

20 de minute de imagini surprinzătoare, singurele rămase mărturie pentru viața de dinainte de lărgirea arterelor Ștefan cel Mare, Mihai Bravu și Iancu de Hunedoara

Chipuri expresive, case vechi (unele cu arhitectură valoroasă), obiceiuri, loz în plic, tramvaie doldora de lume, mușterii care mănâncă mici, lume sărmană care supraviețuiește cu greu, un tânăr care-și face lecțiile pe o băncuță într-o curte comună, tineri cu șapcă integrati în câmpul muncii. Sunt imaginile unui mod de locuire dispărut care respira și dăinuia în forma sa rudimentară încă din secolul al XIX-lea. Sistematizarea Șoselelor Ștefan cel Mare, Mihai Bravu și Iancu de Hunedoara a avut loc în anii 1960 și a modificat dramatic cartiere istorice şi aliniamentul străzilor.

Sursă imagine: captură Film M.M.B.

Filmul lipsit de sonor a fost realizat de Muzeul de Istorie al Oraşului Bucureşti (astăzi M.M.B) cu sprijinul Studiourilor de Film «Alexandru Sahia». Pelicula a fost digitizată anul trecut și a fost prezentată public la aniversarea a zece ani de când la Palatul Suțu se organizează Conferințele de Joi, fondatorul întâlnirilor fiind dr. Adrian Majuru, istoric, antropolog, manager MMB.

AICI, VEDEȚI FILMUL:

Reperele arterelor: Bariera Mogoșoaia (azi Piața Victoriei), bariera Herastrăului (unde e Perla), bariera Mândritului (intersecția Tunari cu Ștefan cel Mare), bariera Moşilor și bariera Iancului

Dr. Adrian Majuru: Cea dintâi arteră care a înconjurat Bucureştiul se configurează fragmentar după 1860 astfel încât, la 1871, barierele oraşului, existente la 1842, au ajuns să fie unite de o linie continuă, circulară, fiind de fapt prima linie de centură a oraşului. Pentru zona de nord-est a oraşului Bucureşți avem arterele aflate între barierele Mogoşoaia (azi Piaţa Victoriei) şi Vergului. Dacă bariera Mogoşoaia este Piaţa Victoriei de azi, ea era urmată, până la barieră Vergului de alte patru bariere, devenite astăzi intersecţii. Dinspre Piaţa Victoriei de azi, către bariera Vergului, au mai fost aşadar bariera Herastrăului (azi intersecția Căii Dorobanţilor (fostă Herăstrău) cu Şoseaua Iancu de Hunedoara şi Ștefan cel Mare); bariera Mândritului (astăzi intersecţia dintre strada Tunari cu Şoseaua Ştefan cel Mare, continuată spre nord cu strada Barbu Văcărescu); bariera Moşilor, la capătul Căii Moşilor, dincolo de care se întindea câmpul Moşilor (Piaţa Obor de mai târziu). Astăzi este intersecţia Căii Moşilor cu Şoseaua Ştefan cel Mare la stânga şi Mihai Bravu la dreapta.

Sursă imagine: captură Film M.M.B.
Primele denumiri pentru toate aceste segmente de artere stradale care înconjurau Bucureştiul le avem din anii 1870-1871”

Dr. Adrian Majuru: Apoi avem bariera Iancului, unde Şoseaua Iancului ieşea din oraş (astăzi Piaţa Iancului); bariera Vergului este Piaţa Muncii de astăzi. Primele denumiri pentru toate aceste segmente de artere stradale care înconjurau Bucureştiul le avem din anii 1870-1871. În cazul nostru, de la stânga la dreapta, avem trei şosele și anume Bonaparte (după 1948 – Ilie Pintlie şi după 1990 – Iancu de Hunedoara), schiţată din anii 1850-1852 pentru cca. câteva sute de metri. Se continuă cu Şoseaua Ştefan cel Mare şi apoi Şoseaua Mihai Bravu, care mergea la sud de bariera Vergului, până la barierA Vitan, de unde începea Calea Vitanului. Aceste artere au reprezentat periferiile nordice ale oraşului după mijlocul secolului XIX, dincolo de care se aflau întinse podgorii, variate spaţii cultivate, primele zone industriale, care apar insular, dar şi spitalul Colentina. Această era situaţia la 1871.

După 1920, aceste margini ale orașului s-au transformat în spaţii urbane cu industrie manufacturată şi meşteșugărească”

Dr. Adrian Majuru: Marginile orașului, care se învecinau cu aceste artere, erau predominant rurale, transformându-se după 1920 în spaţii urbane cu industrie manufacturată şi meşteșugărească, în mare parte separată de marile zone comerciale, precum Târgul Moşilor. Mahalalele nordice ale oraşului, care se învecinau cu arterele amintite au fost următoarele, la 1871: Şoseaua Bonaparte (Iancu de Hunedoara) mărginea spre sud mahalele Sf. Vasile, Sf. Visarion şi Precupeţii Noi, de la stânga la dreapta. Şoseaua Ştefan cel Mare mărginea spre sud nordul mahalalelor Dichiu-Tirchileşti, Precupeţii Vechi şi Sf. Ion Moşi. De aici pornea întinsă Şoseaua Mihai Bravu, care la 1871 se învecina cu marginea estică a mahalalelor Sf. Ion Moşi, Pantelimon, Iancului, Delea Veche, Delea Nouă şi Sf. Troiţă / Crucea de Piatră. Toate aceste mahalale, exceptând-o pe ultima, s-au format încă din secolul al XVIII-lea, în jurul bisericilor omonime, dar zona lor se populează mai bine cu precădere în prima parte a secolului al XIX-lea.

Cartierul Ștefan cel Mare începe de la Dorobanți-Perla (cândva Bariera Herastrăului, azi intersecția Căii Dorobanţilor, fostă Herăstrău, cu Şoseaua Iancu de Hunedoara şi Ștefan cel Mare, și se cam sfârșește la Obor (cândva Bariera Moşilor, la capătul Căii Moşilor, dincolo de care se întindea câmpul Moşilor, Piaţa Obor de mai târziu).

Sursă imagine: captură Film M.M.B.

Zona înglobează repere importante ale Bucureștiului: Stadionul Dinamo inaugurat în anul 1951 sub numele de Parcul Sportiv Dinamo (dotat cu pistă de atletism și instalație de nocturnă), Circul Globus (inițial Circul de Stat, construit între 1958-1961, monument istoric), Spitalul de Urgență Floreasca (1934, înființat la inițiativa profesorului Nicolae Minovici și a lui C-tin Deculescu, secretar general al Ministerului Sănătății și Ocrotirilor Sociale), sediul Inspectoratului General al Poliției (clădire edificată în perioada interbelică, cu arhitectură ieşită din comun), ce a mai rămas din Moara lui Assan (care apare și în filmul prezentat de M.M.B) despre a cărei tristă soarta s-a tot vorbit.

Circul Globus (inițial Circul de Stat, construit între 1958-1961, monument istoric). Foto credit: Agerpres.
Clădirea în care funcționează azi IG, în perioada interbelică.
Sediul IGP. Foto credit: Agerpres.
Patrimoniul industrial pus la pământ. Moara Dâmbovița a fost demolată ca să facă loc complexului rezidențial Central Park

În spatele blocurilor care flanchează Bulevardul Ștefan cel Mare existau două mori construite la sfârșitul secolului al XIX-lea: moara Dâmbovița, dărâmată în anul 2005, și moara lui Assan a cărei distrugere a început în același an. Moara Dâmbovița a fost demolată ca să facă loc complexului rezidențial Central Park, loc unde s-a mutat și premierul de atunci,Victor Ponta. Un apartament cu 4 camere în Central Park costă 400 de mii euro.

Foto credit: centralpark.ro.
Ștefan cel Mare, singurul cartier bucureștean descris într-o splendidă carte: Orbitor, de Mircea Cărtărescu

Dar de departe, de farmecul zonei Ștefan cel Mare te poți contamina dacă citești “Orbitor, Corpul”, 2002, de Mircea Cărtărescu. Cel mai premiat scriitor român (de curând Mircea Cărtărescu a primit Dublin Literary Award, una dintre cele mai importante distincții literare din lume, pentru Solenoid) s-a născut pe 1 iunie 1956 și a locuit 25 de ani într-un bloc din Ștefan cel Mare. Pe la vârstă de 12-13 ani, Mircea Cărtărescu a văzut cum a fost translat, 200 de metri, un bloc interbelic care stătea în calea sistematizării, proces de translare inventat de faimosul inginer Eugen Iordăchescu.

Foto credit: Agerpres.

Locurile din Ștefan cel Mare devin pentru Mircea Cărtărescu sursă de literatură: blocul lipit de Miliție, Circul, Aleea Circului, cele trei cinematografe (Melodia, Volga și Floreasca). Școala 28, Centrul de pâine, câteva curți și un chioșc rotund de tutungerie, un centru de umplut sifoane, o alimentară, blocul cu autoservire de lângă Circul de Stat.

Ștefan cel Mare și Bucureștiul fabulos văzut de Mircea Cărtărescu este descris încă din prima pagină a trilogiei Orbitor:

Înainte să se construiască blocul de vizavi și totul să devină ecranat și irespirabil, priveam nopți întregi Bucureștiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ștefan cel Mare. (..). Dincolo de acest al doilea rând de clădiri, orașul se-ntindea până în zare, acoperind jumătate din fereastră cu un amestec tot mai mărunțit, mai confuz, mai indistinct, mai aleatoriu de vegetal și arhitectural, cu fleșele plopilor tâșnind din loc în loc și cupole ciudate arcuindu-se între nori. Foarte departe distingeam (mi le arătase mama încă din copilărie pe ceruri după furtună) silueta în zigzag a magazinului Victoria, câteva blocuri foarte înalte din centru, vechi de zeci de ani și construite ca niște zigurate, încărcate de reclame fluorescente, roșii, verzi și albastre, care se aprindeau și se stingeau în ritmuri diferite, iar mai departe doar densitatea tot mai mare la orizont a stelelor, care formau hăt-departe o muchie de aur vechi”.

Moara Dâmbovița, “construcția cu cea mai impresionantă arhitectură industrială din lume”

Pentru Mircea Cărtărescu, Circul de Stat e “o ciupercă albastru-prăfoasă, cu ferestre briliantine”, iar Moara Dâmbovița, moara din Nostalgia și din Orbitor, moara roșie din spatele blocului e un fel de castel magic. La darâmarea morii Dâmbovița, Mircea Cărtărescu a scris un impresionant text apărut în Jurnalul Național în anul 2005 și reluat în volumul „Baroane!“, publicat la Editura Humanitas în același an.

Mircea Cărtărescu: Mi-au dărâmat moara!

Cine? Habar n-am. Care moară? Moara mea, moara „Dâmbovița“ din spatele blocului de pe Ștefan cel Mare unde am locuit 25 de ani și unde mai stau ai mei și acum. Moara din „Nostalgia“ și din „Orbitor“, moara în umbra căreia Mendebilul își spunea fantasticele povești. Moara care-mi domină visele, colosală de parcă toate fortărețele și mausoleele și magaziile portuare ale lumii ar fi fost puse la un loc. Construcția cu cea mai impresionantă arhitectură industrială din lume. Cum aș putea să-ți sugerez măcar însemnătatea pe care ea a avut-o pentru mine? Am copilărit în câmpul ei magnetic, care curba spațiul lumii mele în jur. Am trăit în vuietul continuu al sitelor ei.

Am sărit gardul noaptea și-am alergat prin curtea ei pustie sub stele ca să-i ating cu degetele suprafața gigantică încinsă de lună. Am văzut, de-a lungul anilor, cum miile de metri pătrați de zid ai fațadei ei s-au acoperit de făină pietrificată și de copăcei răsăriți, la etajul al cincilea și al șaselea, direct din zid, din vreo sămânță aruncată acolo de vânt. Am văzut-o-ntr-o zi („nu știu dacă-n trup sau afară din trup. Domnul știe“) transformată într-un sarcofag de cuarț strălucitor, de două sute de metri lungime, iar când capacul raclei s-a ridicat, am zărit culcat în ea un bătrân uriaș. Într-un poem despre Nichita Stănescu („Semințe de floarea lunii, semințe de floarea stelelor“) am folosit moara ca piedestal pentru statuia unui armăsar escoriat, înalt cât un bloc de zece etaje.

E de parcă pe mine m-ar fi distrus, zilele astea, cu lovituri de buldozer. Era o construcție veche și nobilă, din veacul al nouăsprezecelea. Era puternică și melancolică. Își ridică foarte sus frontonul cu fereastră rotundă ca-n Chirico. În lumea civilizată, astfel de clădiri din vremuri mai bune nu se dărâmă. Se conservă fațadele și în interior se reconstruiește ultramodern. Cele mai frumoase hoteluri și magazine occidentale sunt făcute în acest fel. Noi știm doar să radem de pe fața pământului.

Și nu doar moara va fi dată jos. Va dispărea și fabrica de pâine „Pionierul“, pe fantasticele țevi ale căreia ne cățăram și-n ochiurile de geam ale căreia băteam până ieșeau muncitorii rubiconzi ce ne dădeau japoneze fierbinți. Va fi dată jos și fabrica de cauciuc „Quadrat“, clădire la fel de înaltă ca și moara, la fel de enigmatică: enorm calcan fără ferestre, artefact egiptean, parcă. Foarte curând, pe un imens cvartal bucureștean se va întinde un deșert de zgură, fiare răsucite din armătura betoanelor, praf și moloz ca de sfârșit al lumii. Ariciul și bufnița își vor face culcuș printre dărâmături. Pe un asemenea deșert s-a ridicat, pe Uranus, sinistra Casă a Poporului.

N-am învățat nimic din acea crimă și ne distrugem mai departe, românește, trecutul. Pe când aveam 18 ani mi s-a furat, în câteva luni, Bucureștiul, Bucureștiul meu personal, semnat de mine la temelie. Am privit neputincios cum un bloc cenușiu se ridică, etaj cu etaj, dincolo de șosea, acoperind cea mai frumoasă panoramă din lume. Mi s-a furat apoi casa nașterii mele, casa în formă de U din Silistra. Am apucat s-o revăd ultima dată în ’87. Când m-am întors după doar o lună cu un aparat foto, ca să-mi rămână măcar pozele, casa nu mai era. Strada însăși nu mai era. Se mai întinde azi doar între două scizuri ale creierului meu…

Privesc de la balconul mamei mele, printre plopii care erau cât mine când ne-am mutat, iar acum sunt cât blocul. Dincolo de ei e o tragică ruină acum. Marile piloane de rezistență, dezgolite, își mai înalță cofrajele către cer. Un perete a rămas în picioare, înclinat, gata să se prăbușească la prima suflare de vânt. Clădirea asta era pentru mine vie, un arhetip în lumea mea interioară, o rună în alfabetul meu. Mi-au dat-o jos într-un mod tâmpit, vandalic, crud, inutil”.

Moara lui Assan. Foto credit: Bukres Blog.

Citește, mai jos, și alte istorii ale cartierelor bucureștene

Invitație la îndrăgostire. Flămânda și Sfânta Ecaterina – cartiere unice, care-și păstrează numele de mahalale și tot farmecul din vechiul București | INTERVIU

 

Cookies