VIDEO | Emoționante imagini cu Papa Francisc, la datorie până la ultima suflare. La fel s-a întâmplat și cu Regina Elisabeta

A murit Papa Francisc. Cuvinte simple, dar care cad greu în conștiința unei lumi în care, prea adesea, spiritualul e eclipsat de zgomotul superficialului. A murit nu doar un lider religios, ci o figură vie a credinței, a umilinței, a muncii neobosite în slujba celorlalți. Un om care nu și-a tratat niciodată poziția ca pe o onoare, ci ca pe o datorie.

În ultimii ani, chipul său s-a transformat. Corpul i-a slăbit, vocea i-a devenit mai fragilă, dar privirea i-a rămas aceeași: limpede, pătrunzătoare, atentă la fiecare om, la fiecare rană a lumii. A fost un pastor care nu s-a retras în tăcere, ci a vorbit mereu. Despre suferință, despre solidaritate, despre adevăr. Chiar și atunci când era incomod. Chiar și atunci când ar fi fost mai simplu să tacă.

Papa Francisc dus pe umeri nu doar haina albă a pontificatului, ci și poverile unei lumi adesea pierdute în propriile conflicte și frici. A fost prezent acolo unde alții nu ajungeau: în spitale, în lagăre de refugiați, în temnițe și în inima celor singuri. A cerut pace acolo unde glasurile erau deja prea ascuțite. A oferit iertare acolo unde alții căutau vinovați.

Și-a făcut datoria până în ultima zi, fără spectacol, fără dramatism. În tăcere, cu modestie.

A fost omul care, chiar și atunci când trupul îi cerea odihnă, și-a oferit prezența, rugăciunea, vocea. Cu mai puțin de 24 de ore înainte să moară, a mers în Piața Sfântul Petru și a avut și o întâlnire oficială cu JD Vance.

Dacă vă amintiți, la fel s-a întâmplat și cu Regina Elisabeta.

Cu o zi înainte să moară s-a întâlnit cu noul premier, Liz Thruss. Cu mâinile vinete de la perfuzii, dar cu zâmbetul pe buze. 24 de ore mai târziu era anunțată moartea sa.

Acum, medicii Papei au recomandat să nu își reia activitățile publice măcar 2 luni după ce a ieșit din spital. Nu a respectat asta, pentru că a știut că datoria sa e alta.

Nu vreau să fac apologia sacrificiului de sine, dar cred că e important să luăm de la aceste două personalități remarcabile și abnegația și simțul datoriei. Pentru că în zilele noastre ni se pare că putem să punem la îndoială orice și, cumva, ajungem să pierdem esența.

E important să fim niște adulți sănătoși și responsabili, care reușesc să facă față zilelor chiar și atunci când e mai greu și care nu se lasă scufundați de prima adiere. 

Papa nu și-a dorit să fie idolatrizat. A vrut doar să fie păstor. A iubit oamenii. A crezut în ei. I-a învățat să nu piardă speranța, chiar și atunci când păreau că au pierdut totul.

Moartea lui nu este o înfrângere. Este împlinirea unei vieți trăite în slujire totală. Este liniștea unui om care și-a încheiat alergarea cu fruntea sus și sufletul deschis.

Când clopotele Vaticanului au început să bată încet, în tonuri grave și apăsătoare, lumea a înțeles că se sfârșește o epocă. Nu era doar o despărțire de un om, ci de o inimă care bătuse pentru toți, de un glas care vorbise neobosit despre iubire, iertare și speranță. Și poate e important pentru noi să păstrăm mesajul cu care a venit în România, în 2019: „atunci cand oamenii nu se vor mai iubi, va veni sfâșitul lumii”.