VIDEO | Discotecile anilor ‘80 din București. În pași de dans în vremea în care nu știai cine cântă, nu știai cum arată artiștii, iar libertatea nu intra în playlist. | ”Playback”. Interviu

Cele mai răsunătoare hituri din discotecile anilor ’80, tinerețea părinților noștri, bucuria și emoția, nostalgia și speranța unor vremuri în care să faci rost de muzică străină, nouă, la modă în Vest, era mai complicat decât să-ți procuri blugi, ciocolată, parfum și țigări străine, toate sunt așezate într-un documentar unic: Playback.

Cu imagini de arhivă inedite și spectaculoase, pe care demult s-a așezat praful, filmul recuperează senzorial o parte a istoriei noastre recente care, de altfel, mai există doar în amintirile celor ce au trăit-o.

Documentarul, cu premiera în ziua de 19 octombrie în București, vrea să fie văzut de cât mai multă lume, își cere dreptul la viață, deși CNC i-a alocat doar ridicola sumă de 5000 de lei pentru distribuire. Mai jos, interviu cu Iulia Rugină, regizor Playback.

Aici trailerul documentarului, în premieră:

VIDEO | Prin discotecile anilor ’80

Tineret, mândria țării. Anii ’80 au fost timpuri în care în București (dar nu numai) nu existau cluburi, pub-uri, cafenele, viață de noapte, și nici Youtube Music, Ipod, Spotify, SoundCloud, Apple Music, Lark Player și câte și mai câte alte aplicații care să ne pună toată muzica lumii pe tavă.

Cine avea un video, un magnetofon Kashtan sau Majak era adevăratul Rege al epocii de aur. Pâinea se dădea pe cartelă, pletele erau interzise, blugii erau semn al decadenței imperialiste, uniforma era obligatorie, la fel și programele pentru apărarea țării. Restaurantele cu șnițel din parizer se închideau o dată cu găinile, iar la școală era predat de zor marxism-leninismul, cum să devii Omul Nou al societații multilateral dezvoltate.

Cam acesta era contextul politic în care tinerii dansau pe rupte în discotecile optzeciste.

Playback recuperează memoria, visele și sentimentele tinerilor din anii ’80

Ideea documentarului Playback a pornit de la expoziția multimedia “Disco BTT – Discotecile perioadei comuniste”, organizată în anul 2017 la București și Cluj de către Asociația Culturală Control N. Expoziția-instalație a fost recompensată cu Premiul AFCN pentru activarea patrimoniului cultural imaterial.

Coloana sonoră a Playback este formată din hiturile anilor ‘80, românești și internaționale, și recompune o nostalgie colectivă

Pe lângă înregistrări de arhivă care n-au mai fost prezentate până în prezent, filmul are o coloană sonoră formată din hiturile anilor ‘80, românești și internaționale. Playback recompune o nostalgie colectivă și invită la un proces de analiză emoțională a evoluției societății românești, din anii ‘80 și până astăzi.

Deși a primit doar 5000 de lei pentru distribuirea filmului, Iulia Rugină, ambițioasă și luptătoare, va distribui Playback prin puteri proprii, astfel încât, din 19 octombrie, documentarul să fie inclus în programele cinematografelor mici din unele orașe din România.

Iulia Rugină este regizor, scenarist și scenograf, absolventă a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale în anul 2011, și a absolvit un masterat în arta regiei de film. Filmele sale au fost selecționate la peste 50 de festivaluri și evenimente din 13 țări. În anul 2013 a debutat în lungmetraj cu filmul Love Building și mai are în filmografie “Breaking News”, „Alt Love Building”, „Captivi de Crăciun„, „Să mori de dragoste rănită” și 6 dintre cele 8 episoade ale serialului Ruxx, produs de HBO Max.

Încă din studenție a coloborat cu colegele ei de la scenaristică, Oana Răsuceanu și Ana Agopian, alături de care va înființa Asociația Control N, locul unde organizează proiecte și ateliere de dezvoltare și educație în zona cinemaului și a artelor performative.

“Am plecat de la poveștile lui Sorin Lupașcu, DJ pe atunci. M-au fascinat, fără să le fi trăit”

B365.ro: De ce ai vrut să faci un documentar despre discotecile optzeciste, în fapt despre tinerii din România anilor ’80?

Iulia Rugină: Am pornit de la o analiză subiectivă și emoțională a acelor ani, de la o întâlnire pe care am avut-o cu Sorin Lupașcu, personajul principal din documentar; în acea vreme Sorin Lupașcu era DJ. De fapt, nu exista noțiunea de DJ, pe legitimația lui scria “prezentator muzical”. Am plecat de la poveștile lui care m-au fascinat, fără să le fi trăit neapărat, și am ajuns în punctul în care mi-am dorit să le pot împărtăși printr-o formulă audio-vizuală. Inițial, forma aceasta nu a fost cinema-ul, ci o instalație, o expoziție multimedia, Disco BTT – Discotecile perioadei comuniste, pe care am realizat-o în anul 2017. Sorin Lupașcu a fost consultantul proiectului și este foarte subiectiv la rândul lui. Cred că subiectul merită mai mult, ar avea nevoie de o muncă de cercetare aprofundată, realizată de sociologi, antropologi, istorici, mai ales că nu se știu foarte multe lucruri despre acei ani.

“Accesul la muzică era atât de greu, încât DJ-ii acelor vremuri erau văzuți ca un fel de mesageri ai Vestului, erau superstaruri”

B365.ro: Cum erau anii ’80 în discotecile din România?

Iulia Rugină: Ce mi-a rămas foarte puternic în minte, din primele povești spuse de Sorin Lupașcu, este accesul tinerilor la muzică. Muzica era atât de greu accesibilă la nivel de piesă în sine, la nivel de informații despre formații și hit-urile lor, încât DJ-ii acelor vremuri erau un fel de mesageri ai Vestului și aceasta îi punea într-o postură de superstaruri pe ei înșiși, asta mi s-a părut fascinant.

“Filmul vorbește foarte mult despre timp și despre o formă de libertate obținută prin muzică”

Iulia Rugină: Tinerii care veneau la discotecă de multe ori nu știau cine cântă, nu știau cum arată artiștii, discurile erau foarte greu de procurat și singurul loc unde puteau să asculte live această muzică erau discotecile, ceea ce este foarte frumos. Aceasta aducea o apropiere mai mare de muzică, o prețuire care venea la pachet cu dificultatea de a obține și de a asculta muzică. Filmul vorbește foarte mult despre timp și despre o formă de libertate obținută prin muzică.

“Am plătit foarte, foarte mult drepturile pe muzică”

B365.ro: Cât de greu a fost să intri în arhive? Filmul a costat 70 000 de euro.

Iulia Rugină: Bugetul a fost mai mare decât atât, pentru că producătorii au reușit să mai obțină și alte finanțări. Cei 70000 de euro au venit de la Centrul Național al Cinematografiei. De mare folos pentru noi a fost faptul că am realizat Playback în co-producție cu Televiziunea Română. TVR ne-a pus la dispoziție arhivele sale, în care am căutat multe luni imagini care să servească poveștii, fără să știu exact ce voi găsi. La ele s-au adăugat materiale de arhivă descoperite la ANF și materiale din arhiva personală a lui Sorin Lupașcu. Prin statutul de co-producător al TVR-ului, nu am avut costuri pentru imaginile lor de arhivă. Ce am plătit foarte, foarte mult au fost drepturile pe muzică, pentru că fiind un film despre hit-uri optzeciste nu aveam cum să nu avem muzică în film. Nu exista nici varianta de a compune coloana sonoră și aceasta ne-a obligat la niște costuri foarte mari în raport cu tot bugetul nostru.

“Playback nu este doar despre discoteci, este un mix de atmosferă a vremurilor de atunci”

B365.ro: Ce hit-uri sunt în film?

Iulia Rugină: Mă bucur să vi le spun. Hands Up – Ottawan, Yes, Sir I Can Boogie – Baccara, In The Army – Status Quo, dar și piese românești, eu am o apropiere față de șlagărele de atunci. Unii artiști au refuzat, pur și simplu, să ne acorde drepturile. Mă bucur că am avut mult sprijin de la TVR, pentru că fără arhiva lor acest film nu s-ar fi putut realiza. Anii ’80 sunt o perioadă pentru care nu prea s-a păstrat în imagini, iar arhiva TVR este imensă. A fost foarte greu să găsim și să corelăm imaginile cu necesitățile filmului. Mi-am extins căutările și am căutat tot ce ținea de tineret, vacanțe; am găsit imagini extraordinare, nu toate sunt însă legate de discoteci. Playback nu este doar despre discoteci, este un mix de atmosferă a vremurilor de atunci, așa cum o regăsim în jurnalele de actualități, în reportaje despre stațiunile de pe Litoral și chiar în videoclipuri muzicale.

“Dacă 5000 de lei este suma cu care se presupune că acest fiilm va fi distribuit, este ca și cum ai spune că nu va fi distribuit”

B365.ro: Să ajungem la ce ne doare. CNC a alocat doar 5000 de lei pentru distribuția PlayBack, practic a condamnat filmul la uitare, înainte de a fi văzut.

Iulia Rugină: Aceasta s-a întîmplat în cazul nostru și știu că este cazul și altor filme. Pentru oricine care face niște calcule simple este clar că 5000 de lei este o sumă care nu permite distribuirea filmului, Playback nu poate să ajungă în cât mai multe cinematografe din toată țara. Teoretic, un distribuitor poate să obțină sprijin privat, există și varianta sponsorilor, dar în ceea ce privește CNC, dacă aceasta este suma cu care se presupune că acest fiilm va fi distribuit, este ca și cum ai spune că nu va fi distribuit.

“Am găsit multă bunăvoință la oameni, la colegi, distribuitori și exploatatori de săli de cinema; vom distribui Playback pe cheltuiala noastră”

Iulia Rugină: Filmul va fi distribuit însă pe cheltuiala noastră proprie și din celelalte surse de finanțare pe care le-am obținut – sprijin pentru organizarea premierei, oferit de Dacin Sara și o sponsorizare mică dar extrem de importantă pentru noi, de la Pepsi. Am găsit multă bunăvoință la oameni, la colegi, distribuitori și exploatatori de săli de cinema. Sunt oameni care își doresc, ca și mine, ca filmele românești să fie văzute. Nu vor profit, e clar că nu poți să faci profit dintr-un astfel de film, dar există oameni generoși în tot acest acest lanț al producției, distribuției și exploatării în cinema.

Evident că tu, ca regizor, vrei să faci un film bun, apoi vrei să-l distribui, să ajungă la cât mai multă lume. Noi lucrăm din anul 2017 la Playback, nu am lucrat zilnic, dar a fost mereu în mințile noastre, am investit multă emoție. Documentarul este sora mai săracă a filmului, este Cenușăreasa, de aceea este mult mai greu pentru un documentar să ajungă în cinematografe.

“Scopul unei instituții, cum este CNC-ul, este de a sprijini nu doar producția unui film, ci și distribuția lui”

B365.ro: Spuneai că mereu ai cerșit și vei cerși bani pentru film. Fără asta nu se poate în România?

Iulia Rugină: Nevoia de sprijin a existat întotdeauna, eu am debutat cu un film cu buget foarte mic. Mă încurajează însă faptul că oamenii te ajută, există foarte multă solidaritate în breaslă. Nu-i vorba despre bani, dar sunt lucruri care trebuie plătite cu bani: harduri, afișe, copii, tot ceea ce ține de distribuția și de promovarea unui film. Scopul unei instituții cum este CNC-ul este de a sprijini nu doar producția unui film, ci și distribuția lui. Grav este că se pierd bani când filmele nu sunt distribuite. Am auzit de multe ori discursul acesta: vai, dar voi faceți filme pe care nu le vede nimeni. Nu le vede nimeni pentru că nu se investesc bani și în promovare, în finalizarea proiectului.

“În multe orașe nu vom avea deloc acces, vom ajunge însă în 19 orașe din țară”

B365.ro: Cu toate acestea, ne vedem la cinema, pe 19 octombrie e premiera Playback în București și în toată țara.

Iulia Rugină: Nu vom putea să-l distribuim în toată țară, aceasta ne este clar, o dată pentru că sunt orașe în care nu mai există cinematografe, sunt doar multiplexuri în malluri, unde este foarte greu să intri și oricum publicul de mall nu este interesat. În multe orașe nu vom avea deloc acces, dar în acest moment, după cum arată cifrele, sunt 24 de cinematografe în care vom ajunge din 19 orașe din țară. În paralel, încercăm să organizam avanpremiere, evenimente, proiecții de gală unde ne vom întâlni cu publicul. După proiecții vrem să punem muzică de pe vinil ca în Playback, ca pe vremuri.

“Aceasta este și marea bucurie a unui cineast: filmul lui să fie văzut cu sala plină”

B365.ro: De ce să vină lumea la cinema, în general, și la Playback, în special?

Iulia Rugină: Eu aș vrea să vină lumea la cinema pentru că este foarte magic și special să vezi un film cu alți oameni într-o sală. Aceasta este și marea bucurie a unui cineast: filmul lui să fie văzut cu sala plină. Se creează o energie colectivă care ajută și filmul și emoția care reiese din el. În cazul Playback am văzut că asta se întâmplă. În proiecțiile pe care le-am avut s-a creat o legătură emoțională între public și film, există un sentiment comun, pe care nu-l ai dacă vezi filmul la televizor. În Playback chiar este vorba despre o experiență colectivă. La Iași, unde am avut prima proIecție, au venit oameni care dansau chiar în discotecile despre care vorbim în film. Am văzut reacții foarte frumoase de la tineri care nu au prins anii’ 80, este fascinant să descoperi o lume care nu mai este deloc așa și nu va mai fi niciodată. Mă bucur că am făcut acest film și vreau să fie văzut, pentru că este un document despre o perioadă despre care se știe puțin, iar poveștile oamenilor se pierd una câte una, pe măsură ce trece timpul.