VIDEO | Din gunoiul unora se naște arta altora. Povestea Monicăi, pictorița care reciclează tablouri vechi și le face să arate ca noi

Într-o lume în care obiectele sunt aruncate la primul semn de imperfecțiune, iar arta este adesea judecată după trenduri și algoritmi, există artiști care aleg să privească în direcția opusă. Pentru Monica, gunoiul nu este finalul unui drum, ci începutul unei povești noi. De ani buni transformă deșeurile în artă, iar acum duce procesul mai departe. Reciclează tablouri vechi, abandonate sau considerate „urâte”. Din niște lucrări de care nimeni nu mai este mulțumit ea reușește să creeze ceva nou.

În loc să le lase să adune praf sau să ajungă la gunoi, le oferă o a doua viață. Intervențiile ei nu șterg trecutul acestor lucrări, ci îl negociază, îl provoacă, îl rescriu. Am stat de vorbă cu artista despre proces, despre etică, despre reacțiile oamenilor și despre granița fină dintre distrugere și reinventare.

Sursa video: arhivă personală Monica Ioniță

Monica ne dovedește că arta poate merge mână-n mână cu grija pentru natură

Pentru ea, reciclarea nu este doar un gest ecologic, ci unul cultural. Tablourile pe care le preia nu sunt capodopere de muzeu, ci lucrări uitate, respinse, nedorite. Le caută, le alege, le analizează, apoi intervine. Uneori subtil, alteori radical. Iar fiecare strat nou dialoghează cu cel vechi.

Îmi amintesc că aveam 14 ani când am pictat un carton cu reprezentarea elementelor necesare vieții, de Ziua Pământului. Era o femeie stilizată, înconjurată de măreția naturii, având planeta Pământ sub greutatea ei. La mai puțin de un an după, am dat formă primei rochii ecologice era făcută din ziare. Din păcate, era prea devreme pentru acele vremuri; am apărut la știri și s-a râs de mine. Și acum există o doamnă la alimentara din fața blocului mamei, care mă întreabă dacă îmi amintesc că am apărut când eram mică la știri, îmbrăcată în cartoane, ne spune Monica.

Ideea de a interveni pe un tablou deja existent poate stârni controverse. Este un gest de curaj, dar și unul care ridică întrebări despre valoare, „autorie” și respect față de lucrarea inițială. Pentru ea, însă, aceste tablouri nu sunt sacrificate, ci salvate. Am întrebat-o cât de mult o doare să vadă cât de ușor renunță oamenii la lucruri și le aruncă la gunoi, deși ar merita o nouă viață.

Pentru mine este greu să mai am o simplă plimbare fără să mă întreb, când trec pe lângă un deșeu, ce aș putea face din el. Mă afectează că nu am o capacitate mai mare de a recicla idei am și voi avea mereu. Doar sper ca „Vechi ca Nou” să poată crește, iar anul acesta să fac un prim pas în acest sens, pentru că voi deschide un loc fizic unde comunitatea se poate strânge.

Fiecare intervenție începe cu o perioadă de observație. Ce poate fi păstrat? Ce merită acoperit? Ce poate fi pus în evidență tocmai prin contrast? Artista vorbește despre acest proces ca despre o colaborare tăcută cu un autor necunoscut.

Am simțit cu fiecare pânză salvată că am dat o nouă viață unei pânze, am simțit cu fiecare lemn salvat că am dat o nouă viață unui lemn salvat și nimic mai mult, pentru că dincolo de mesajele pe care le transmit și încă nu le văd impactul așa cum mi-aș dori, am reciclat doar cât am putut, cât au putut doar două mâini. Tind oricum să minimalizez ceea ce fac și să uit că fiecare gest oricât de mic contează. Insuflu aceasta vorbă oamenilor, să se bucure de fiecare pas spre sustenabilitate, dar eu mai am mult până voi reuși să fiu mulțumită de rodul muncii mele.

Aproape la fiecare tablou reciclat am simțit, înainte de orice, povestea autorului dinaintea mea cea care, de cele mai multe ori, nu a primit suficient timp ca să arate așa cum și-a imaginat acesta. Simt că timpul este mai generos cu mine acum decât a fost cu alții, altădată, când s-au apucat de acea lucrare, iar asta mă face să mă văd, pentru prima oară în viață, privilegiată, explică artista.

Două dintre lucrări sunt tablourile ei „de suflet”

Dintre toate tablourile reciclate, două sunt speciale pentru ea. Au o poveste aparte, pe care ne-a și spus-o.

Două tablouri, care au făcut să lăcrimeze două prietene, vor rămâne mereu în sufletul meu. Unul dintre ele confirmă povestea timpului: este o pictură pe numere ce mai avea nevoie de câteva ore ca să arate bine, și după ce i-am oferit acel timp, fata care l-a donat mi-a spus că a emoționat-o și că vrea să îl răscumpere. Iar al doilea are o poveste profundă pentru noi, femeile. Vorbește despre traumele ancestrale ce ne fac să ne acceptăm azi așa cum suntem și să ne iubim trupurile și sufletele mai mult decât oricare dintre bunicile noastre a putut s-o facă. Mi-am legat autoportretul de o sculptură a lui Brâncuși, care ajunge, prin pictura mea, să capete o emoție diferită. Femeia din oglindă a artistului își îndreaptă pentru prima dată privirea către trupul ei gol, dezvăluind timid formele acoperite de un macat stilizat ce leagă din nou cele două personaje în aceeași lirică una a oprimării și a unui folclor cenzurat, ce se destramă și el, încercând să își găsească locul fără petele trecutului.

Într-o societate obsedată de nou, artista propune reconfigurarea a ceea ce deja există. Fiecare tablou reciclat devine o dovadă că nimic nu este definitiv pierdut.

Când văd cât de mult irosim și cât de mult potențial există în ceea ce lumea modernă ne-a învățat să catalogăm drept gunoi, îmi dau seama cât de mult mai avem de învățat despre noi înșine și de vindecat la sufletele noastre, care nu au avut aproape nimic când eram mici. Când ne vom da seama că, de fapt, nu obiectele ne-au lipsit atât de tare, vom învăța să alegem lucruri care să ne reprezinte atât pe noi, cât și valorile noastre, și vom evita magazinele care ne sufocă cu produse de unică folosință. Atunci vom realiza că nu avem capacitatea de a recicla cât suntem îndemnați să consumăm și va începe să ne pese cu adevărat. Până atunci, cu răbdare, trebuie să răspândim informații despre mediu ori de câte ori avem ocazia, să stârnim curiozități, discuții și dezbateri pe teme care chiar contează.

Proiectul ei nu este doar despre estetică, ci despre schimbarea perspectivei. Despre a privi din nou. Despre a avea răbdare cu ceea ce pare compromis. În mâinile ei, „urâtul” devine punct de plecare, iar respingerea, material de construcție.

Pe măsură ce dai forme din ce în ce mai diferite și mai utile deșeurilor, te trezești în conștiință, dacă îmi este permis să împrumut și eu sintagme de la alții. Realizezi că limita este la cer, că orice bucată de lemn care putrezește acum la groapa de gunoi putea fi, de la opera de artă care să vorbească despre pădurea care a fost, până la un obiect util ce va duce mai departe povestea unui lucru ce îți împărtășește valorile. Din punct de vedere creativ, devin mereu un alt om cu fiecare obiect reciclat, un om care vede potențial în obiecte considerate nereciclabile.

În momentele în care nu mai pot, mai pot puțin, pentru că știu că Vechi ca Nou va conta pentru comunitate mai mult decât contează frigul sau durerile din atelier. Viziunea unui viitor mai responsabil mă face să continui în fiecare zi. Știu că putem avea o țară ca afară dacă suntem informați, iar arta este o formă bună de a transmite oamenilor valori precum responsabilizarea și sustenabilitatea.

Te-ar mai putea interesa și:

• FOTO | O neașteptată criză în Piața Obor: nu mai găsești o tarabă de unde să cumperi o chinezărie cinstită pentru vreo doamnă cochetă (și s-o numești mărțișor)
• Unde se duc pliantele de la supermarket când se duc? Ne arată Monica, o artistă din București, care transformă reviste cu promoții la salam, roșii și brânză în opere de artă