VIDEO | Concert de rotopercutor printre blocuri la Obor. Începe în creierii dimineții și conține un recital de drujbe (sau ce-or fi) în ora de liniște

Mi-e frig, mi-e somn, mi-e sete, mi-e orice la ora 7. ȘAPTE. Vezi video dacă nu crezi că cineva e atât de sârguincioos încât să facă asta la ora asta. Dimineață de dimineață:

Sursa video: cititor B365

Am scris cu furie, dar mă trezesc buimacă la ora 7. În nimicnicia mea, pentru o fracțiune de secundă am impresia că poate azi o să fie liniște. Și fix atunci începe brrrrr, tronc, brrrr, țac, un fel de simfonie industrială care-ți intră direct în creier, dinți, orice, fără să ceară voie. Nu e zgomot de fundal, e zgomot care te scoate din fire, din tine, din orice. Ceva care te face să strângi din dinți înainte să apuci să deschizi ochii bine.

Și poate că, dacă ar fi doar atât, aș înjura în pernă și aș zice un „aia e”. Dar nu e doar atât. E tot contextul ăsta absurd în care trăim (toți cei care sîntem pe-aici) de ani în Obor (sau Obeur, cum îmi place să-i spun eu, pe franceză), unde fiecare disconfort se adaugă peste altul, până când simți că nu mai ai vreun fel de control asupra propriei vieți în propria-ți casă.

Apă caldă și căldură ioc, cum ar spune turcu’, dar nici liniște?

Toată iarna am trăit cu frigul. A fost un fel de partener de viață și a fost loial. Mai rar așa bărbat. Nu „a fost mai răcoare”, nu „am mai pus o bluză”. A fost frig din ăla care te face să-ți vezi respirația dimineața. Care te ține încordat și noaptea, pentru că nu poți să te relaxezi nici în somn. Am ajuns să cer pături de la prieteni. „Mai ai una în plus?”, de parcă mă mutasem într-un iglu. Am împrumutat calorifere electrice, aeroterme, orice producea un strop de căldură. Le-am plimbat din cameră în cameră, ca pe niște obiecte prețioase. Am învățat să calculez: unde bag în priză, cât mai ține, dacă sare siguranța, dacă mai pot încă una.

Și peste toată povestea asta, peste nopțile nedormite, peste frigul care a durat niște luni, peste frustrarea că depinzi de un sistem care nu funcționează… vine dimineața rotopercutorul. Cumva, e ca o glumă proastă care nu se mai termină. Ca un reminder că nu contează dacă ai dormit sau nu, dacă ți-e frig sau nu, dacă ești la capătul răbdării. Zgomotul începe oricum în orele la care se presupune că nu e voie să faci gălăgie. Și nu mai e doar despre disconfort, e despre uzură. Despre cum, puțin câte puțin, îți pierzi răbdarea, energia, cheful. Despre cum ajungi să anticipezi nervos următorul inconvenient, pentru că știi că vine. Și nu ai ce să faci decât să-l încasezi.

Când s-or termina lucrările din Obor?

M-am săturat. Sincer, profund, până în oase, m-am săturat. M-am săturat să mă adaptez la lucruri care nu ar trebui să fie „normale”. M-am săturat să-mi improvizez viața în jurul lipsei de apă și căldură. M-am săturat să negociez cu frigul, cu zgomotul, cu indiferența.

Nu mai vreau să cer pături. Nu mai vreau să mut calorifere electrice dintr-o cameră în alta într-o capitală europeană. Nu mai vreau să-mi programez dușul în funcție de noroc. Și sigur nu mai vreau să mă trezesc în fiecare dimineață cu senzația că trăiesc lângă un șantier care nu ține cont de nimic. Vreau lucruri simple. Liniște în orele de liniște. Apă caldă când deschid robinetul. Căldură iarna. Atât. Nu e pretenție, nu e răsfăț, nu e „lux urban”. E minimul absolut pentru o viață normală. Da, acum au început din nou… simt că mașinăria aia pe care nu știu cum s-o denumesc mă strigă și-mi zice „alooooo, e ora șaseeee, bună dimi!”. Închei prin a spune că nu doresc nici dușmanilor așa ceva.

Te-ar mai putea interesa și:

• FOTO | Părculețul din Obor, distrus de un șantier Termoenergetica. Copacii, băncuțele și iarba au dispărut, a rămas doar niște pământ uscat și crăpat
• FOTO | Mizeria fără de sfârșit din tramvaiul 36. Poți să urci oricând, tot acolo o găsești. Pleci curățel de la Obor, ajungi năclăit la Mega Mall
• VIDEO | Fenomen intens declanșat la Obor de vâjgălăul care s-a pornit în București. Plus super ofertă la pomelo din căruciorul șutit de la supermarket și care brusc dă să zboare