VIDEO | „Betoane de Nisip” în epoca Soare pe valută. Când plecam la mare de la București și ajungeam pe plaje pline de turiști din Vest

La începutul anilor ’60, în plin proces de consolidare a dictaturii comuniste, Litoralul părea a fi singura oază de libertate din țară. Pe coasta Mării Negre veneau pentru prima dată turiști vestici (nordici relaxați, nemți din RFG, francezi, etc), lucru de neimaginat în anii ’50. Vestul democrat întâlnea Estul puterii populare, cetățenii liberi ai Europei luau contact estival cu oamenii muncii din lagărul socialist.

Existau însă și turiști străini care îi scriau direct lui Nicolae Ceaușescu, nemulțumiți fiind de calitatea serviciilor turistice. „Nu m-ați convins, nu vom mai veni niciodată”

Au venit apoi anii ’70 cu și mai multă deschidere, cu discoteci pe valută deschise până la 3 dimineața, cu ABBA, „Wonderful Tonight” (Eric Clapton), „Bohemian Rapsody” (Queen), țigări străine, Pepsi și Cola, suedeze mereu blonde, veselie, momente luminoase din tinerețea părinților noștri. Existau însă și turiști străini care îi scriau direct lui Nicolae Ceaușescu, nemulțumiți fiind de calitatea serviciilor turistice. Mai jos, interviu cu arh. Irina Tulbure despre arhitectura modernistă a Litoralului și despre cum a ajuns România socialistă să atragă turiști străini în salba de stațiuni creată special pentru ei (Neptun, Olimp, Jupiter, Saturn).

„Zeci de mii de oaspeți de străini au invadat și în vara aceasta un litoral cu fiecare an mai strălucitor”

Anul 1961. Crainicul filmului documentar pe care-l vedeți mai jos anunța cu vădit entuziasm:

„Bine ați venit la mare, oameni ai muncii, odihnă plăcută. Au și sosit la Mamaia primii turiști străini, atrași de vestitele frumuseți ale Litoralului românesc. Lumină, confort și o largă perspectiva a mării de pe terasa hotelului Flora. Primul contact cu plaja fierbinte stârnește întâi bucuria vacanței (..). „Zeci de mii de oaspeți de străini au invadat și în vara aceasta un litoral cu fiecare an mai strălucitor”.

Filmul, AICI.

„Betoane de Nisip, Litoralul Românesc 1955-1989″ este noul număr al Revistei Arhitectura a Uniunii Arhitecților din România, fondată în anul 1906. Studiile publicate aici fixează imaginea grandiosului proiect de sistematizare a Litoralului românesc (70 de kilometri de coastă), proiectul de arhitectură modernistă (experiment și model replicat în marile orașe), farmecul, nostalgia, memoria colectivă atașată și azi de anii de glorie ai Litoralului, dar și mitul turiștilor străini, sursă de valută pentru statul comunist. Detalii poți vedea  AICI

După 1968 începe construirea salbei de stațiuni dedicată străinilor (Olimp, Neptun,Venus, Jupiter), faimoase fiind barurile Melody din Mamaia, Internațional din Olimp, Calypso din Venus și Paradis din Jupiter sau discoteca pe valută din Cazinoul de la Mamaia.

„1967.România hotăra, alături de alte țări europene, să primească turiști străini fără obligativitatea vizei”

„O.N.U proclamase anul 1967 drept an internațional al turismului, ocazie cu care România hotăra, alături de alte țări europene, să primească turiști străini fără obligativitatea vizei, pe bază de reciprocitate. Turiștii străini din occident reprezentau o sursă importantă de profit prin valută forte, iar atragerea acestora a devenit o prioritate în următorii ani”, „Turism, agrement și dans pe litoral în perioada 1948-1989″ de Alexandra Bardan.

Vezi și: “Betoane de Nisip” – cum a ajuns Mamaia un mic București. În anii ’60, era supranumită “Perla Litoralului” și fiecărui turist îi reveneau 9 mp de plajă | INTERVIU

„Club   (Franța), Club 33 (Suedia) și Neckermann (RFG), aduceau grupuri organizate la Mamaia”

„Firmele turistice internaționale Club Mediterenanee (Franța), Club 33 (Suedia) și Neckermann (RFG), aduceau grupuri organizate la Mamaia, unde se construiseră spații de cazare și servicii hoteliere dedicate, pe modelul vacanțelor all-inclusive. Turiștii occidentali, membri ai acestor cluburi, se bucurau de programe de distracții cu cină de raci (mâncarea preferată a nordicilor) și seri românești la restaurantul Miorița .”Anii „60: un produs turistic dual, pentru străini și pentru români”, Alexandra Bardan.

Cluburi private pentru turiștii străini, unde intrarea se plătea în valută

„Nu în ultimul rând, în 1968, era înființat Biroul de Turism pentru Tineret (B.T.T), un bazin de formare pentru ghizii și personalul care urmau să deservească grupurile de tineret din străinătate. Primele mențiuni ale discotecii ca local de dans animat de un disc-jockey le-am identificat în presa din 1969. Erau situate în Mamaia, la cluburile suedeze 33 și Continentresor, unde „un critic de muzică alege și comentează muzica ușoară și de dans de cea mai bună calitate”. (Dobrogea Nouă, Scânteia). Presa nu specifică însă că toate acestea erau cluburi private, unde intrarea se plătea în valută, „Anii „60: un produs turistic dual, pentru străini și pentru români”, Alexandra Bardan.

„Litoral, un tărâm co(m)promis”

Arh. Irina Tulbure documentează, cercetează, predă cursuri și scrie despre arhitectura din perioada recentă, despre felul în care patrimoniul poate fi înțeles, re-evaluat și asumat azi. A fost implicată în diverse proiecte culturale, expoziții și școli de vară legate de acest subiect. Arh. Irina Tulbure este autoarea volumului „Arhitectură și Urbanism în România anilor 1944-1960: Constrângere și experiment”, 2016. În numărul „Betoane de Nisip” al Revistei Arhitectura, arh. Irina Tulbure contribuie cu studiul „Litoral, un tărâm co(m)promis”.

„Experimentul arhitecturii moderniste de pe Litoral a fost multiplicat în marile ansambluri de locuințe din țară”

B365.ro: De ce se numește „Betoane de Nisip”, acest număr al Revistei Arhitectura?

Arh. Irina Tulbure: În principiu, arhitectura litoralului a fost proiectată într-un moment în care deja folosirea betonului armat, marcă a arhitecturii moderne, se extindea pe scară largă. Practic, arhitectura modernă de pe Litoral era dominată de prezența acestui material. Cu toate acestea, experimentarea arhitecturii moderne pe litoral nu este numai un simbol al perioadei postbelice. Litoralul avea acest renume dinainte de anii ’50, prin arhitectura modernistă proiectată de arhitecții de renume în perioada interbelică. După 1950 a avut loc extinderea experimentului de arhitectură modernistă la scară urbană. Utilizarea principiilor urbanismului modern pe litoral (și replicarea lor apoi în marile ansambluri de locuințe din orașe), a fost o temă prezentă încă din anii 1960. Într-un material publicat de revista Contemporanul, arhitectului Cezar Lăzărescu i se reproșa faptul că acest experiment a fost reprodus la nesfârșit în prea multe orașe și de prea multe ori, conducând la suprasaturare. Acesta a răspuns că el își asumă răspunderea doar pentru litoral, nu și pentru efectele utilizării acestuia ca model.

„Exista promisiunea pentru o arhitectură modernă, liberă de constrângeri politice, o arhitectură „umană”, conturată în jurul interesului pentru „frumosului cotidian”

B365.ro: Articolul dvs. se numește „Litoral, un tărâm co(m) promis”. De ce promis și de ce compromis?

Arh. Irina Tulbure: Promis, tocmai datorită acestei posibilități pe care arhitecții au avut-o de a-și exprima creativitatea; nu numai arhitecții, ci și artiștii. Exista promisiunea pentru o arhitectură modernă, liberă de constrângeri politice, o arhitectură „umană”, conturată în jurul interesului pentru „frumosului cotidian”. Compromis, pentru că deși proiectul era bine împachetat în idealuri estetice și plasat în spatele atrăgătoarei sintagme „industrie fără fum”, era lipsit de viziune strategică. Motiv pentru care a cam eșuat. Arhitectura aceasta frumoasă despre care se vorbește acum cu nostalgie era foarte lăudată și atunci (în revistele de arhitectură, în publicațiile turistice) însă din punct de vedere al funcționarii, marea uzină turistică a litoralului, pare să fi fost cam ineficientă.

„Turiștii străini se plângeau de diferite neajunsuri, de la calitatea mâncării până la mobilierul învechit”

B365.ro: Spuneați în prezentarea numărului că „Litoralul a rămas în memoria colectivă unul dintre cele mai luminoase capitole, un concept atrăgător împachetat în discursul politic”. Dincolo de propagandă, îmi imaginez că oamenii muncii se bucurau de vacanță, de confort, ei neavând apă caldă acasă.

Arh. Irina Tulbure: Da, deși nu în toate situațiile aveau apă caldă la mare, acest fapt rezultă din diversele recenzii făcute mai mult de turiștii străini. Vesticii se plângeau de diferite neajunsuri, de la calitatea mâncării până la funcționarea canalizării, a încălzirii apei, a mobilierului învechit, ș.a.m.d. Litoralul a fost un subiect extrem de promovat din punct de vedere politic, ca parte a propagandei politice prin arhitectură. Poate că aceasta a ajutat la formarea unei imagini pozitive.

„Se discuta deja la jumătatea în anilor 1960 despre reorganizarea localităților de la Vama Veche, până în nord, la Corbu”

B365.ro: Ce se întâmplă după Mamaia celor 10.000 de locuri de cazare? Cum s-au dezvoltat Olimp, Neptun, Jupiter, ceea ce s-a numit „salba de stațiuni”?

Arh. Irina Tulbure: Proiectul pentru sistematizarea Litoralului a început la jumătatea anilor ’50. Este greu de sintetizat în câteva cuvinte demersul pentru sistematizarea litoralului. Au fost realizate o serie de planuri și de schițe asupra cărora s-a revenit ulterior, însă încă de la început era mizată ocuparea unei suprafețe extinse a țărmului. Se discuta deja la jumătatea în anilor 1960 despre reorganizarea localităților de la Vama Veche, până în nord, la Corbu. Cert este că din lipsa unei infrastructuri solide (rutieră, cale ferată, canalizare etc.) proiectul a fost pus în aplicare doar parțial, continuându-se alegerea unor zone pentru care realizarea infrastructurii nu era atât de complicată. Acesta fusese și motivul pentru care încă de la început intervențiile au vizat Eforie Sud și Eforie Nord, stațiuni deja existente. Apoi, au intervenit alte chestiuni: procesul intens de eroziune, semnalat la începutul anilor 1980 a consumat alte eforturi decât investirea în mari ansambluri de cazare și orientarea unor fonduri considerabile în lucrări parțiale de protecție și înnisipare.

„Salba de stațiuni de lângă Mangalia este construită în mod special pentru a răspunde turismului extern”

B365.ro: Când încep turiștii străini să vină pe Litoral?

Arh. Irina Tulbure: Discuția legată de aducerea turiștilor străini nu este doar o decizie a statului român. La începutul anilor ’60 au avut loc o serie de întruniri ale organizațiilor de turism (din țările socialiste) ale căror concluzii subliniau necesitatea deschiderea turismului statelor estice către turismul internațional, către statele vestice. Tot din aceste discuții rezultă faptul că Bulgaria sau Iugoslavia erau cu un pas înaintea României. România a avut ca prim proiect Mamaia, care de altfel este apreciat de către turiștii străini. Ulterior, salba de stațiuni este construită în mod special pentru a răspunde turismului extern, care însă nu sunt toate la fel de bine primite. Acest fapt este consemnat de o serie de anchete ce se realizează la finele anilor 1960, pe baza chestionarelor completate de turiști străini. De unde se și ajunge la concluzia că cea mai eficientă investiție fusese Mamaia. Faima deja câștigată este pusă și mai mult în lumină, cu timpul, celelalte stațiuni au rămas într-un fel în umbra ei. Interesant este că faptul că în aceeași perioadă (sfârșit de 1969, început de 1970), se pune problema diversificării turismului prin deschiderea și altor zone de interes (stațiunile montane, de exemplu) de care turiștii străini păreau să fie mult mai atrași decât de litoral.

„Anumite hoteluri par să fi funcționat foarte bine, cu servicii excelente, în timp ce în cazul altora, chestionarele se încheiau cu „nu m-ați convins, nu vom mai veni niciodată”.

B365.ro: Memoria colectivă a rămas cu mitul străinilor. Erau tratați diferit față de noi?

Arh. Irina Tulbure: Din răspunsurile la diversele chestionare ale turiștilor străini, în relație cu studiile pe care tocmai le-am menționat, situațiile se prezentau foarte diferit. Adică, punctual, anumite hoteluri par să fi funcționat foarte bine, cu servicii excelente, în timp ce în cazul altora, chestionarele se încheiau cu „nu m-ați convins, nu vom mai veni niciodată”. Teoretic da, turiștii străini aveau privilegii în ceea ce privește confortul. Practic, le primeau aleatoriu.

Scrisoare către Nicolae Ceaușescu: „Odată am găsit în farfuria mea un cartof, șase boabe de mazăre și o bucățică mică de carne. Ca desert pentru trei persoane am avut o piersică”

Arh. Irina Tulbure: O notă dintr-un material conținând diverse informații privitoare la „activitatea turistică pe litoral” anunța faptul că turistul vest-german Wilbert Engel, cazat în vara anului 1972 la hotelul Scoica din Jupiter, nemulțumit fiind de hrana slabă și inconsistentă oferită pe parcursul sejurului, s-a adresat direct tovarășului Nicolae Ceaușescu În scrisoare lui spunea: „Laptele pentru copii, de pildă, a fost imposibil să poată fi băut. Pâinea era veche și uscată. Odată am găsit în farfuria mea un cartof, șase boabe de mazăre și o bucățică mică de carne. Ca desert pentru trei persoane am avut o piersică”. „S-a confirmat temeinicia reclamației”, menționa alături nota respectivă. Cu toate că situația părea să nu fie aplicabilă tuturor restaurantelor, serviciile proaste nu erau în continuare doar cazuri izolate.

O prezentare comparativă de la jumătatea anilor 1960 relevă această stare de fapt: în 1964 România fusese vizitată (O.N.T) de 186.000 de turiști străini, în timp ce, în 1965, Bulgaria primise 1.000.000 de turiști (litoralul bulgăresc începuse în mare forță încă din 1961, cu 10.000 de turiști), iar Iugoslavia depășea, în același an, un număr de 1.500.000 de turiști străini. Turismul românesc a rămas ineficient până la sfârșitul deceniului șapte. Majoritatea nemulțumirilor turiștilor străini se refereau, în principal, la serviciile specifice direct legate de hoteluri sau, în general, asociate stațiunilor, aceștia menționând în răspunsuri mâncarea proastă, insuficientă, servită rece, lipsa condițiilor igienice în camere și în toaletele publice, saltele incomode, paturi mici, paturi subțiri, perne urât mirositoare.

„Este clar o stare de tensiune între nostalgia pentru litoral, prețuirea valorilor arhitecturale presiunea de construi nou și da a obține profit, letargia administrației locale”

B365.ro: Cum vedeți astăzi Litoralul?

Arh. Irina Tulbure: Ne place să ne uităm în trecut la lucrurile strălucitoare, dar ne este foarte greu să acceptăm felul în care au ajuns ele în prezent. Litoralul de azi este un teritoriu complet neglijat, un spațiu fragil, din cauza intereselor de acolo, care sunt departe de protejarea valorilor estetice ale arhitecturii litoralului. Este clar o stare de tensiune între nostalgia pentru litoral, prețuirea valorilor arhitecturale presiunea de construi nou și da a obține profit, letargia administrației locale. S-ar putea ca toate acestea să încheie la dispariția tuturor clădirilor și spațiilor de pe litoral despre care s-a vorbit și scris cu foarte multă pasiune. Litoralul este cunoscut, și în perioada interbelică și în cea postbelică, ca „laborator”, teren de experimentare pentru arhitectura modernistă, care punctează o legătură reală, din punct de vedere estetic a arhitecturii românești cu cea internațională. Or, această zonă este una dintre cele mai puțin protejate (prin prețuirea ca monument sau prin regulamente locale).