Viața în Fundătura Labirint din București

Geamurile din spate ale casei mele dau către o fundătură. Viața aici e la fel timp îndelungat. Ciori, pescăruși, vrăbii se aud strident. Păsările n-au teamă să facă găinaț. Pomii cresc temeinic și pe lung. Sus, la coroană, se unesc. Fundătura se numește Strada Labirint. E o bucată din grandioasa, încurcata, nemai pomenita astăzi stradă Labirint de altădată.

Viața în fundătură stă sub trei semne. Unul este al confuziei

Șoferi de toată mâna se rătăcesc pe aici. Deși semnul este destul de clar (cred eu) la intrarea pe fundătură, șoferii intră cu viteză maximă văzând că e liber pe aici. Și bagă blană până se trezesc într-o parcare și, bineînțeles, într-o fundătură. Sunt ca niște mecanisme goale, fără sens. Unde ajung? Unde sunt? Mă uit pe geam uneori și mă amuz. E clar nu se uită nimeni la semne. E clar că unii nu-s cu GPS-ul. Sau nu aud GPS-ul. Îmi place confuzia asta. O văd de la etaj. Deci, viteză maximă la intrarea în fundătură, apoi încetinire, frână. Și simplu mașina se oprește, se aude doar motorul torcând. Derutat șoferul, probabil, se trezește din legănarea mașinii și-și caută drumul. Unde am nimerit? Vroiam o scurtătură, na, am nimerit aiurea. Fundătura e, iată, derută. Și ador, cum altfel? Băi, ce mi-am făcut? Ce mă fac?

Al doilea lucru simplu și vital în fundătură: lătratul câinelui la ora 4 dimineața

Nu e multă gălăgie în fundătură, da se aude vreun teveu dat la maxim, ori vreo muzică la maxim, ori vreo ceartă pusă la maxim. Dar nu-i așa o regulă. Așa că-n liniște și pace latră un câine imposibil la ora 4. Mai ales când abia adorm, acest dulău trebuie suprimat. Ies pe balcon și urlu ca el. Îmi permit, nu? Fundătura te îndeamnă să fii stăpân. S-o iei pe ulei. Când aud lătrat la 3,46, 3,39, 3,12 chiar. Da și 4,02, 4,08. Și urlă câinele a morțiu, urlu și eu a pustiu, vai de păcatele mele! Și urlu: taciiiiiiii! Abia mă culc, că-l aud! Și urlu visceral. Tot acolo-n geam unde zâmbesc de deruta șoferilor urlu câinelui prostii.

În sfârșit, Fundătura mea dragă e plină ochi între 8 și 18. Nu știu cum

Tiptil-tiptil unii își pun mașinile și pleacă. Nu stau la geam să urmăresc. Fundătura e plină de nu poți pune mașina ta acolo. Nu poți. Fundătura e un loc plin de mașini puse anapoda, cîș, dar puse. Par abandonate. Dar nu-s. Sunt viiiii. Vin și pleacă. Cine-s șoferii? Nu știu. Nu-s așa nebun ziua să caut, să mă agit, cum sunt nebun noaptea cu câinele. Nu urmăresc pe nimeni. Dar nici nu-nțeleg cum mi se umple fundătura, de ce unii uită mașinile aici și duși sunt. Pe strada Labirint nu-i vreo uzină. Eu stau la bloc, dar de jur împrejur sunt case. Cine pune mașina aici? VREAU O EXPLICAȚIE! Enigmă. Adevărul e că nu-mi pasă.

Fundătură? Derută, lătrat câinesc, urlet omenesc și mașini și fantome

Nu-i așa că-i capul meu o fundătură. Normal. Dacă eu asta am ajuns să-nțeleg din lumea mea. Îmi place în fundătura mea. O fi adevărat ce am scris aici? Nu știu. Locuitorii fundăturii mele văd sigur altceva. Ca și cum ar avea, ar trăi în altă fundătură. Locuiesc în aceeași fundătură, dar nu urlă la câini la ora 3,12, 3,29, 4,08. Poate urlă la altă oră? O dată m-am gândit că-n apartamentele ce dau cu fereastra în fundătură locuiesc mai mulți decât se declară la Întreținere. Și că fiecare dintre aceștia au mai multe mașini fiecare. Și de asta e plină fundătura mea. De fapt, e fundătura mea. Imaginația mea, nu?

Nota B365.ro Imaginația lui Eugen și Bucureștiul nostru – o combinație încântătoare, vedeți și mai sus, și mai jos:

• Războiul cu ciorile din Cișmigiu: curat duș de tâmpenie
• Gunoierii Bucureștiului
• Luna peste București într-o noapte de ianuarie 2022