Viața de slugă în Micul Paris | București, Capitala Fetelor în Casă. Nu te numeai „Cucoană” dacă nu te îmbrăca altcineva

08 feb. 2022
27414 Afișari
Viața de slugă în Micul Paris | București, Capitala Fetelor în Casă. Nu te numeai
Viață de slugă în Micul Paris; București, capitala “fetelor în casă”, nu te numeai “cucoană” dacă nu te îmbrăca altcineva. Foto credit Nicolae Ionescu, 1928.

Despre instituția servituții în Bucureștiul începutului de secol XX ne-a lăsat rânduri prețioase o irlandeză liberă și educată. Maude Rea Parkinson a trăit 20 de ani în București, unde a fost profesoară de engleză și de franceză pentru copiii elitelor bucureștene. Ne-a cunoscut bine, bine de tot. A descris mentalitatea bucureștenilor, străzile pavate cu lemn, casele, palatele, obiceiurile, sistemul de educație, sistemul sanitar și viața Familiei Regale în ale cărei grații se afla. S-a întors la Londra după primul război mondial și a scris cartea “Douăzeci de ani în România (1889-1911)”. Astăzi la “Senzația Bucureștiului de altădată”, cum i-a văzut doamna Parkinson pe servitorii familiilor ”bune” din București.

În ziua de azi, nu-i mai spunem servitoare, ci “doamna de la curățenie”. Cine ne spală geamurile ne oferă, de fapt, un serviciu de cleaning. O doamnă vrednică și curățică ne “igienizează” biroul și ne dezinfectează spațiile cu produse eco friendly. Altcineva ne plimbă câinele. Nu „rândașul” ne spală mocheta prin injecție sau prin extracție, nu el ne curăță tapițeria, ci un hipster muncitor și respectabil. Bucureștenii nu-și mai trimit servitoarea la piață, ca altădată, ca să aducă o căpățână de zahăr și-un clapon pentru cină, că se duce băiatul de la Glovo sau tipul de la Bringo în locul ei. Sau vine unul cu bicicleta și ne pune pizza sub nas, fie că ploua, fie că ninge. La vremuri noi, servitori noi.

foto, veche, nicolae, ionescu, bucuresti
1925, Fotografie de Nicolae Ionescu. Micul Paris.

Săru’ mâna, Coniță”, formula servituții în Micul Paris

Dacă îți arunci un ochi pe planurile caselor mai mari din Micul Paris, vezi că nu se putea ca proiectul de arhitectură să nu conțină și dependințe pentru servitori. Erau prevăzute intrări separate sau aveau chiar o casuță a lor în curtea casei stăpânului. Servitutea era o adevărată instituție, nu te numeai boier dacă nu aveai fată în casă, vizitiu, rândaș, om bun la toate. Cineva aducea cafelele și dulceața, lustruia ghetele, se ocupă de grajduri, bătea covoarele, asista pisica la fătat. Maude Rea Parkinson rămâne puțin uimită de numărul mare de servitori care roboteau în jurul bogaților Bucureștiului, ba chiar pune faptul pe seama fuduliei și vanității lor, că nu erai jupân mare dacă nu aveai peste șapte servitori care să ți se închine ca la Hristos. Despre Maude Rea Parkinson am mai scris aici.

cucoane, bucuresti, micul, paris
Cuconițele Micului Paris, 1928, Foto Nicolae Ionescu.

Prințul G. are 30 de servitori, iar un doctor sau un inginer ține între 5 și 7”

Problema servitorilor nu este nici pe departe la fel de serioasă în România pe cât este în Anglia. Se găsesc întotdeauna servitori, deși cei cu adevărat buni sunt rari. (…) Probabil din pricină că robia a fost abolită în urmă cu numai vreo 70 de ani, familiile române au nevoie de un număr mare de servitori. Prințul G. ține 30 de servitori, deși nu are o casă prea mare, in niciun caz nu e princiară. Oamenii aflați ceva mai jos pe scara socială, cum ar fi doctorii, inginerii, avocații au, în general, între cinci și șapte servitori, Maude Rea Parkinson, Douăzeci de ani în România (1889-1911)”, Editura Humanitas, pagina 117.

tiganci, cosarese, micul, paris
Micul Paris, Fotografie de Nicolae Ionescu, 1921.

Orice resturi rămase de la masa stăpânilor pot fi luate de servitori”

Condițiile de lucru nu seamănă deloc cu cele din Anglia. O servitoare este angajată cu un salariu fix pornind de la 30 de franci pe lună, plus masă. Mai primește 30 de bani pe zi, numiți “bani de pâine”, cu care trebuie să-și cumpere pâine, ceai sau cafea, zahăr sau orice îi mai este necesar pentru masă. Orice resturi rămase de la masa stăpânilor pot fi luate de servitori. Cum o parte dintre ei își pun banii deoparte, se pot descurca destul de bine în aceste condiții”, Maud Rea Parkinson Douăzeci de ani în România (1889-1911)”, Editura Humanitas, pagina 115.

Aproape fiecare familie are un rândaș, adică un servitor care face toate muncile grele: bate covoarele, spală geamurile și altele”

Servitorii trebuie să se trezească foarte devreme, în general la 5 dimineața, să mature și să șteargă praful prin toate camerele ocupate în ziua precedentă”, ne spune doamna Parkinson. Dar măcar casele au parchet și covoare, deci nu e o muncă atât de grea, concluzionează intelectuala. Aproape fiecare familie are un rândaș, adică un servitor care face toate muncile grele: bate covoarele, spală geamurile și altele. Uneori, rândașul servește și la masă, dar aceasta este mai degrabă treaba fetei în casă (..) În ultimii ani, se îmbracă mult mai bine, în unele case poartă bonetă și șorț, dar nu este o regulă”. Când a sosit doamna Parkinson în România a fost impresionată de “o creatură murdară cu un batic pe cap”, așa o descrie pe una dintre servitoarele care îi aducea ceaiul.

micul, paris
Micul Paris, fotografie de Nicolae Ionescu.
Servitoarea ne-a adus cina în sufragerie și era desculță. Am râs”

Maude Rea Parkinson își aduce aminte de o servitoare proaspăt angajată în casa în care locuia. Avea recomandări bune, mai dereticase și pe la alte doamne. “Dar mare mirare pe capul nostru când am văzut-o, prima dată când a servit la masă, intrând în sufragerie cu picioarele goale. Am râs cu toții. (.) Servitorii nu trebuie să prezinte referințe scrise, dar poliția le dă niște carnețele în care se trec amănunte cu privire la purtarea lor, pe care trebuie să-l prezinte la fiecare angajare. Dacă au obiceiul să plece fără să ceară voie sau să ia ceva ce nu le aparține, pot fi ușor descoperiți cu ajutorul acestor carnețele, ale căror duplicate rămân la Poliție”. Maude Rea Parkinson „Douăzeci de ani în România (1889-1911)”, Editura Humanitas.

calea, victoriei
Micul Paris, Calea Victoriei.
Obiceiurile au rămas de pe vremea când robia era la modă în această țară”

Stapânele bucureștence nu au niciodată grija procurării lenjeriei de pat pentru servitoare, căci fiecare vine cu cea proprie. Li se oferă doar patul și nimic mai mult. Fetele au perne croșetate și li se permite să-și aducă și soții cu ele. Așa că o colonie intreagă este găzduită în aripa servitorilor, fiecare cu propii ei copii. Probabil că obiceiul acesta datează de pe vremea când robia era încă la modă în această țară. Cred că atunci când a fost abolită, hotărîrea nu i-a mulțumit prea mult pe șerbi”, Maude Rea Parkinson Douăzeci de ani în România (1889-1911)”, Editura Humanitas.

Hai, jos cu exploatarea omului de către om, să rupem lanțul robiei, să ne lăsam joburile penibile, să fugim in munți. Trăiască Django!

“Senzația Bucureștiului de altădată” este o rubrică cu întâmplări de senzație din orașul vechi, de prin carte adunate și pe Internet redate. Ce am mai compus, mai jos:

Cookies