CONTRIBUTORS

Vecina bate vaccinul. De ce preferă românii medicamentele, nu vaccinul

În anul Domnului 2004 mă aflam la muncă unde urma să începem filmările pentru un film care nu mai știu cum se numea. Nu mai avusesem două zile libere consecutive de mai bine de patru luni. În timp ce trimiteam un fax de pe aparatul de trimis faxuri care funcționa și ca telefon, am fost anunțat că producția filmului se amână cu o săptămână și că avem vreo patru zile libere. Asta a stârnit o bucurie imensă în sufletul meu și în sufletele altor câțiva colegi. Eu eram șefu’ la șoferi pe filmul respectiv, prin urmare am luat o mașină de la garaj și împreună cu ceilalți trei colegi cu suflete bucuroase am decis să plecăm la mare, la Vamă. Problema era că nu aveam șofer, dar ne-am fofilat super eficient și am găsit un australian venit pentru un alt film și care avea două chestii: carnet și dorința de a vedea litoralul românesc.  Am plecat.

Zborul schimbă viața

Am făcut 6 ore până în Vamă, nu pentru că era trafic, ci pentru că australianul s-a rătăcit. Pe drum drum, eu am consumat mai bine de jumătate dintr-o sticlă de vodcă, așadar, în momentul în care am ajuns în Vamă, mai eram capabil doar să șerpuiesc, nu să merg.

Asta nu m-a împiedicat să îmi fac niște prieteni noi alături de care să intru în apă în curu’ gol. Erau un băiat și două fete. Parcă. Băiatul băuse și el un pic și mi-a mărturisit, printre altele, că știe o fată cu care ar vrea să întrețină un intercourse în 2 Mai. Problema era că nu avea cum să ajungă la ea. Nicio problemă, i-am zis eu, te rezolvă băiatul, că are mașină. Ne-am urcat în mașină și am zburat spre 2 Mai. Efectiv am zburat, pentru că la foarte mulți kilometri la oră mașina și-a luat zborul de pe carosabil, s-a rostogolit veo 60 de metri și a rămas în porumbi, între Vamă și 2 Mai. Eram încă în curu’ gol. 

Îmi amintesc că, în timpul accidentului, evident că nu aveam centură, efectiv pluteam, așa, inert prin mașină, cu brațele mișcându-se haotic în aer. Am deschis ochii la un moment dat și am văzut cum se dezintegrează parbrizul și i-am închis repede la loc spre a-mi privi privirea de cioburi. Am dat cu capul destul de tare de geamul din dreapta, mi-a și rămas o bucățică din urechiușa mea drăguță acolo. Ne-am dat foarte repede jos din mașină, pentru că eu ulram că văd fum. Era, de fapt, aburul din airbaguri, dar eu nu mai văzusem niciodată un airbag dezumflându-se. Îmi trecuse toată beția și mi-a fost clar că nu aveam nimic rupt. Puteam să umblu, am apucat un prosop, băiatul ăsta o pereche de pantaloni, iar eu am scos și cheia din contact. Ca să o am. În drum spre drumul de pe care decolasem cu mașina, m-am uitat un pic să văd cât de avariată era aceasta. I-am văzut partea din spate, portbagajul adică, și era destul de intactă. N-am realizat pe moment că acesta era complet desprins de restul mașinii. Ce se întâmplase, de fapt?

Fix în locul ăla, cu ceva timp în urmă, murise un om, iar familia îi ridicase o cruce din fier, super zdravănă care secționase mașină în două în timp ce aceasta se rostogolea repetitiv. Mașina era, de fapt, daună totală. Am încercat să o vindem ulterior pentru ce piese mai rămăseseră întregi din ea, dar nimeni nu voia să o cumpere, pentru că lumea e foarte reținută în a cumpăra resturi de mașini în care a murit cineva. N-am reușit să convingem pe nimeni că nu murise nimeni în ea. 

„Mai bine mă tratez singur, că la spital nu au nici apă”

În fine. Am ieșit la drumul principal. Spre locul accidentului, făcusem maxim doi kilometri din Vamă, alergau doi tipi care s-au mirat când ne-au văzut în picioare și au sunat ei la salvare, pentru că telefoanele noastre se făcuseră țăndări în accident. A venit salvarea și ne-a dus la spitalul din Mangalia unde nu era apă caldă, iar noi eram plini de sânge și de pământ.

Nici nu puteam să deschid ochii, că aveam mult sânge și pământ pe față. Nici băiatul cu care eram nu avea răni grave, dar, după vreo jumătate de oră, când s-a dus șocul, mi-au apărut niște dureri groaznice de corp. Mă durea tot. M-au dus să îmi facă radiografii și a fost ceva înduioșător de macabru, în sensul că de câte ori mă întorceam ca să îmi scaneze câte o parte, mă simțeam tras în țeapă. Am început să folosesc foarte mult în limbaj organul masculin de reproducere. Un medic mi-a zis:

– Hei, vorbește mai frumos, că sunt și femei aici!

– N-am de unde să știu, că nu pot să deschid ochii, i-am răspuns.

După ce m-au scanat m-au dus în salon și au tras o perdea din aia, pentru că în patul vecin aduseseră un înecat pe care îl resuscitau și care scotea niște sunete impecabile. Medicul care îl resuscita i-a zis la un moment dat, înainte să își revină omul:

– Ce-ai, bă, de horcăi așa? Liniștește-te.

Omul era mort încă. Bine că și-a revenit.

Durerile mele se întețeau și am cerut un calmant. Inițial ni s-a suggerat să ne ducem noii până la farmacie, că nu aveau calmante. Am înjurat și am amenințat cu televiziunea la care lucram. Până la urmă mi s-au administrat două fiole de Ketonal și, în cinci minute, m-am liniștit. Dimineața pe la 5, accidentul fusese pe la 10 seara, a venit un medic la mine și mi-a zis:

– Prietene, am o veste proastă. S-ar putea să nu mai poți să mergi niciodată.

– Păi tocmai am fost și am fumat o țigară afară, i-am răspuns.

– N-are cum, a zis el, arătându-mi o radiografie de coloană în care o vertebră era perpendiculară pe alta.

– Dar, uitați-vă că mișc din picioare…

S-a mirat și el și a chemat o slavare să ne ducă la Constanța. Cel mai probabil se încurcaseră radiografiile, că mai fusese un accident. Până să ne transporte la Constanța, o doamnă asistentă care aflase că suntem de la televiziune a venit lângă patul meu, s-a uitat duios la mine și mi-a zis:

– Auziți? Eu mereu am vrut să devin actriță. Credeți că am vreo șansă?

– Nu.

Am plecat la Constanța. Am fost dat afară de la muncă și, neștiind ce să fac cu viața mea, am dat la actorie și am luat, probabil de milă, că m-am dus la examen cu un pansament imens pe cap pe care era și o pată mică de sânge, că nu se închisese rana încă. Am cântat Vama Veche – Vama Veche. Și, cel mai important, că aici voiam să ajung, am rămas prieten cu Ketonalul.

Tratament general valabil

Eu iau Ketonal pentru orice. Ani de zile am luat sute de fiole de Ketonal, mai ales în perioda în care ieșeam în weekend ca să beau la discotecă. Impecabil pe mahmureală. La un moment dat, s-a băgat pe rețetă. Mi se mai întâmpla să rămân fără și mă duceam la farmacie și spuneam ca un om cinstit:

– Sărumăna doamnă, am băut aseară, iar mie îmi trece durerea de cap doar cu Ketonal fiolă, dați-mi și mie una, vă rog frumos.

– Îmi pare rău, nu am cum.

Mergeam cu acest adevăr în două, trei farmacii și nu mergea. Sistemul farmaceutic mă împingea să mint, iar povestea care funcționa tot timpul era următoarea:

– Sărumâna doamnă, e soră-mea la ciclu, are niște dureri îngrozitoare, nu m-a lăsat să dorm toată noaptea și îi trece doar cu Ketonal fiolă. Îmi dați și mie una, vă rog frumos?

– Nu mai bine vă dau o cutie, ca să aibă?

– Ce drăguță sunteți!

Tu ce iei când crezi că te doare ceva?

Relația românilor cu medicamentele e un foarte puternică. În cele mai multe case în care mergi în țara noastră, inclusiv a mea, există o cutie, un sertar, un cufăr, un buncăr sau un domeniu, după posibilități, plin cu medicamente. Important e să te doară ceva, că tratament există. Asta în cazul în care nu decidem să luăm ceva preventiv, pentru că noi, românii, stăpânim arta viitorului, prin urmare nu e niciodată deplasat să spui: „Cred că o să mă doară capul.” Vorbeam acum câteva luni la telefon cu cineva care avea Covid și mi-a zis o frază definitorie când am întrebat cum se simte: „Parcă, îmi vine să mă simt, așa, nu știu cum…” Exact. Nouă, românilor, parcă ne vine să luăm ceva la cea mai mică adiere de durere fizică.

Nouă ne e ușor să ni facă rău pentru că avem cu ce să ne tratăm. Din moși strămoși există o pastilă care ne rezolvă problemele de sănătate pe care le diagnosticăm singuri. Eu, de exemplu, mă duc la medic doar dacă am un gen nou de durere care persistă mai mult de câteva zile. Altfel, iau ketonal. Mă rog, în apărarea mea, iau mult mai puțin de vreo doi ani.

Vaccinul are nevoie de un trecut care să-l valideze

Noi toți știm pe cineva pe care l-a durut ceva și căruia i-a trecut cu ceva, iar cevaul ăla e clar că ne salvează pe toți. Dar, ca să ajungem la concluzia aceasta, a fost nevoie de zeci de ani și de sute de mii de confirmări din partea altor cetățeni care nu sunt medici, ci oameni normali ca noi, care știu mai bine. Că asta e marea noastră problemă ca specie, nu doar ca români, faptul că noi, fiecare, credem că știm mai bine. Prin urmare, reticența românilor față de vaccin e firească. Vaccinul e recomandat doar de medici, nu și de tanti Lenuța care știe o asistentă care i-a spus că pentru halucinații iei Vitamina C. Ca vaccinul să fie bine primit în casele românilor e nevoie de niște zeci de ani. Nu e exclus, ci e chiar previzibil ca prin 2035 să îți sune o vecină fără gust la ușă și să întrebe: 

– Auzi? N-ai un Moderna prin casă?

– Am Pfizer…

– Ah, nu… Că n-am încredere în Bill Gates…

– Știu, dar d-ăsta am găsit. Vezi că Marieta de la parter are Moderna, că i-a luat fie-sa de la Farmacia Tei. 

Apropo de Farmacia Tei, cele mai mari cozi au fost în pandemie acolo, pentru că 62% dintre noi ne automedicăm. În ultimul an consumul de medicamente a crescut cu 10%, românii cheltuind pe acest gen de produse vreo 4 miliarde euro, cele mai multe fiind pentru digestie și nervi. De unde trag concluzia că stăm prost cu nervii, chiar dacă cei mai mulți dintre noi avem ce mânca. De ce stăm prost cu nervii? Pentru că e pandemie? De ce e pandemie? Pentru că suntem reticenți față de vaccin. De ce suntem reticenți față de vaccin? Pentru că atâta încredere avem în Dumnezeu, încât Acesta nu ne poate apăra de Ocultă. Cam atât. Doamne ajută în continuare, cu sau fără vaccinare. Pup. Addy.

Nota B365.ro: Adrian Teleșpan scrie ori povești, ori povestiri, ori închipuiri, ori viață , ori satiră, ori pamflet, ori (ca să fie lista copletă), opinie. Normal că și acest articol e opinie. Iar nouă ne plac opiniile și povestirile și poveștile, mai ales când vin de la el. Love:


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button