Vârful “Chiuveta” din munții Zăpada Jegoasă – noile forme de relief de iarnă din București

N-a mai nins demult în București, așa că, inevitabil, iarna asta ne-a prins ca pe oamenii care au uitat complet cum se face. Nu zic de noi, zic de oraș.

Pentru că noi ne-am amintit imediat: încălțări mai zdravene, mers ca pe coji de ou, înjurat discret în barbă. Orașul, în schimb, a avut o singură reacție: a împins zăpada într-o parte și a declarat problema rezolvată. Așa s-au născut noile forme de relief ale Capitalei, ediția de anul ăsta: munții de zăpadă jegoasă, lăsați la dospit în fața clădirilor, pe trotuare, în colțuri de stradă, în locuri unde, teoretic, ar trebui să fie spațiu public și, practic, a devenit depozit de gheață.

Sigur, putem spune că a nins mult – e adevărat. Dar, după ce a nins, practic s-a terminat și cu deszăpezirea. Mormane uriașe de zăpadă au fost lăsate la colţuri de stradă, trotuarele nu le a curăţat nimeni, trecerile de pietoni ori sunt inaccesibile, ori trebuie să treci prin lacuri îngheţate şi mocirloase, e ca şi cum zi de zi ai merge la escaladă. 

Munții de Zăpadă Jegoasă din București – geografia unui oraș urâțit de alb

Şi să începem inventarul. Mai întâi cu munţii uriaşi care ocupă intersecţiile şi blochează vizibilitatea. Îi vezi și ai impresia că cineva a decis să aducă Alpii la București, doar că i-a adus în varianta „urbană”: alb amestecat cu gri, bulgări tari ca betonul, miez compactat de lama utilajului și suprafață brăzdată de urme, ca o stâncă tânără.

E atât de mare și de masiv încât nu mai arată ca o grămadă provizorie. Arată ca un monument. Genul de monument pe care îl lași acolo până în aprilie și apoi spui că „s-a topit singur”.

Apoi, avem minunea din zona de trotuar, cu sacul verde de compost și coșurile de gunoi, lângă un morman de zăpadă care se topește exact cât să devină o supă gri.

Aici se vede perfect „metoda” iernii asteia: împingi zăpada lângă bordură și, dacă se poate, o lipești de orice obiect urban existent – coș, stâlp, semn, gard – ca să stea cumințică. Doar că zăpada nu stă cumințică. Ziua se înmoaie și curge, noaptea îngheață și devine patinoar.

În plus, arată ca o combinație între noroi și sare, adică exact genul de substanță care te face să te întrebi cât mai trăiesc pantofii tăi.

Și acum, capodopera: chiuveta albă, așezată pe un morman de zăpadă, ca pe un soclu. În momentul ăsta, nu mai vorbim despre deszăpezire. Vorbim despre artă.

Piatra Chiuvetei e simbolul iernii asteia: zăpada stă cu săptămânile, murdară, bătută, întărită, iar peste ea punem un obiect care sugerează curățenie. E un fel de rugăciune urbană: „Poate se spală singur orașul.”

Recomand să te oprești aici 10 secunde, ca la muzeu, și să te gândești la întrebarea esențială: cine a pus chiuveta acolo și de ce a simțit nevoia să dea zăpezii un sens?

Ar putea fi amuzant, doar că nu este. Este o bătaie de joc care pare că nu se mai termină și în care de fiecare dată auzim cum ba contractul, ba fostul primar, ba primarii de sector, ba consiliul, ba orice.

Nici măcar nu era nevoie să facă primarul sau primăria. Puteau să facă o mare acţiune de voluntariat, să mobilizeze oamenii obişnuiți si să pună doar la dispoziție camioane să care zăpada.

Dar de ce ar face asta, îmi imaginez că ei nu locuiesc în București şi, de fapt, nici în România.