Vă invit să vă băgați picioarele
E ciudat că atunci când renunțăm la ceva spunem că ne băgăm picioarele, iar când ne apucăm de ceva spunem simplu că ne băgăm. Când ne supărăm pe cineva ne băgăm ceva în el sau îl băgăm în ceva. Când ne prindem de ceva băgăm de seamă, iar când ne dăm mari ne băgăm în seamă. Băgarea asta o fi spunând ceva despre noi ca nație, dar astăzi ne oprim doar asupra primei locuțiuni: a-și băga picioarele.
Majoritatea oamenilor care vor să te inspire îți vor spune să nu renunți, să nu te dai bătut, să nu-ți bagi picioarele, îți vor spune că un om puternic nu renunță niciodată, că succesul este doar al temerarilor, al celor care se dau cu capul de pereți până reușesc să facă tot ce și-au propus, care mută munții din loc cu voința lor și care preferă să termine un lucru, chiar dacă e sortit eșecului, decât să dezerteze. Învățăm de mici acest ”nu trebuie să mă las”, situație care nu produce, aproape deloc, rezultate optime. Uneori e foarte bine să renunțăm și să ne băgăm picioarele. E chiar ceea ce ar face cel mai înțelept din încăpere.
Viața e prea scurtă pentru drumuri care nu duc nicăieri
De ce nu renunțăm? Pentru că e ceva rușinos. Este aiurea să renunți la un job pentru că ți-ai dat cuvântul (chiar dacă nevoile, așteptările și motivațiile tale s-au schimbat între timp), este rău să ieși dintr-o relație (chiar dacă devine toxică, lipsită de satisfacții și extrem de obositoare), ai niște datorii de împlinit pe lumea asta (să te însori, să faci un copil, să sapi o fântână). În fine, ne paralizează ideea că ceilalți ar putea să ne vadă renunțând. Să nu uităm despre simplul subiect al studiilor: cum să intri la o facultate prestigioasă să și să te lași? Înseamnă că nu faci față, că ești slab, că ne-ai mințit pe toți lăsându-ne să credem despre tine că ești un tânăr inteligent. Deși motivul s-ar putea să fie că pur și simplu ai descoperit că îți place alt domeniu sau că îți place alt oraș și că singura ta responsabilitate este să te faci pe tine fericit.
Eu nu propovăduiesc băgarea asta de picioare pe motiv de lene sau de plictiseală, deși se pare că și așa e bine. Eu o promovez mai ales când în joc îți dai seama că drumul pe care ai apucat-o e o fundătură sau o cărare care se termină în prăpastie. Aici nu se pune problema dacă renunțarea e o opțiune validă. În cazul acesta renunțarea e singura opțiune validă. Haideți să ne uităm la un exemplu celebru: lansarea rachetei Challenger de către NASA în 1986. Știm că nu a ajuns niciodată la destinație pentru că a explodat la câteva secunde de la lansare, toți pasagerii fiind uciși. Poate suntem tentați să spunem că treaba asta cu rachetele e ceva complicat și că e foarte greu să ții totul sub control, mai ales cu mijloacele tehnice din 1986. Am putea să credem și asta, dar ar fi greșit. Eșecul nu s-a datorat lipsei de control, ci ”lipsei de renunțare”, dacă o putem numi așa. Cu o seară înainte, NASA a avut o discuție cu Morton Thiokol, compania care construise motoarele rachetei. Un inginer de acolo, Allan McDonald, a recomandat ca NASA să renunțe să mai lanseze racheta în ziua următoare pentru că temperaturile neobișnuit de mici de la sol vor produce dereglări în ceea ce privește funcționalitatea echipamentelor. Deși Allan McDonald a refuzat să aprobe lansarea, NASA a apelat la un superior ierarhic, care a dat, în cele din urmă, undă verde evenimentului. A doua zi, tragedia a avut loc, iar conform unei comisii de experți, lansarea nu a avut succes datorită defectării sistemului de lansare din cauza temperaturilor scăzute.
Uneori, să renunți e singura soluție
Prin urmare, NASA a preferat să distrugă viețile oamenilor de la bord, un vehicul spațial de milioane de dolari și ani buni de muncă a sute de oameni, nu pentru că au avut de-a face cu o situație inedită și incontrolabilă, ci pentru că nu au vrut să renunțe la un eveniment mult-așteptat de întreaga lume, care pentru ei nu mai putea suferi nicio amânare. Dacă NASA face așa, fiți convinși că și noi o facem zi de zi. Suntem atât de atașați de părerile celorlalți încât suntem în stare să ne rănim pe noi înșine decât să ne facă cineva ratat sau laș.
Poate vă gândiți că pe sistemul ăsta de băgat picioarele, oamenii ar putea să spună că viața e grea, că oricum nu duce nicăieri și că oricum murim, așa că ia hai să ne sinucidem. Ați fi surprinși, dar e fix pe dos. Oamenii care învață să-și aleagă bătăliile importante în viață și care renunță foarte des la jocurile nule, la contextele neproductive și la joburile plictisitoare sau la școlile inutile sunt ca regele Mitridate care-și administra câte un pic de otravă în fiecare zi ca să devină cu totul imun în timp. Un profesor de psihologie, pe nume Carsten Wrosch spune așa despre oamenii care renunță la obiectivele lor nerealiste: ”Au, de exemplu, mai puține simptome depresive, mai puține emoții negative pe parcursul timpului. Totodată au niveluri mai scăzute de cortizol, și au rate mai scăzute de inflamații, care este un indicator al funcționării imunității. În plus, dezvoltă mai puține probleme de sănătate fizică de-a lungul timpului.”
Transformarea e un fel de renunțare
Nu în ultimul rând, un om care învață să renunțe la lucruri care nu duc nicăieri câștigă cea mai importantă resursă din lume: timp. Nu se plafonează, nu rămâne acolo unde nu îi este bine. Da, s-ar putea să fie văzut ca fiind nestatornic, laș, ratat de unii oamenii, dar dacă va învăța să treacă peste aceste efecte adverse, va descoperi că în viață oricum nu ai cum să evoluezi fără să renunți: o omidă trebuie să renunțe să mai fie omidă ca să devină fluture. În plus, când înveți să renunți la roluri nepotrivite și la capricii, înveți pas cu pas și smerenia, pentru că renunți la a mai avea convingeri rigide și certitudini falimentare, începi să fii maleabil în gândire, să poți vedea o problemă din mai multe unghiuri și să încerci și felul altora de a vedea lumea. Viața e mult mai plină așa, e trăită semnificativ mai intens, e plină de explorări și de descoperiri, doar că depinde și de doza de curaj pe care o ai, de independența pe care o câștigi și de o oarecare nebunie în a renunța la iluzia că un drum bătătorit e mai sigur.
Și aici ca în depresie: dacă ești trist o zi, ești supărat, dacă ești trist o lună, ești în depresie. Dacă îți vine să-ți bagi picioarele într-o zi, vezi ce ai de îmbunătățit, caută resurse și fii rezilient, dacă îți vine să-ți bagi picioarele în fiecare zi, timp de un an, mai bine renunță și găsește-ți altceva de făcut: e mai bine și pentru tine și și pentru locul, omul, situația la care renunți.
Nota B365.ro: E binevenit să renunți uneori, dar niciodată la Andrei.
Cele mai noi articole
