Uzinele Lemaitre (Timpuri Noi), fabrica celebră unde s-au spălat rufe și s-au făcut toate capacele de canal din București

De la spălătorie de rufe, la uzină și mai apoi clădiri de birouri. Cam așa poți rezuma în câteva cuvinte povestea Uzinelor Lemaitre, devenite ulterior Timpuri Noi, o locație emblematică pentru Bucureștiul ultimului secol și jumătate. Cu o poveste atipică, dar care s-a încheiat deloc neobișnuit în ruină și demolare apoi, Uzinele „Lametru” cum le botezaseră locuitorii zonei, au dispărut de pe harta Capitalei și mai trăiesc acum doar în amintiri și poze.

Uzinele Lemaitre, sau Timpuri Noi, după naționalizare, sunt unul dintre ansamblurile industriale din București care ascund în spate o poveste total neașteptată, cu reprofilări și schimbări de activitate surprinzătoare, dar care au ajuns în cele din urmă o ruină și au dus la stârpirea locației în jurul căreia a apărut un cartier și o zonă importantă din zona centrală a Capitalei.

Uzinele Lemaitre, locul unde la începuturi se spălau… rufele spitalelor

Povestea începe în 1864, când antreprenorul francez Louis Lemaitre încheie un contract cu statul pentru spălarea, îngrijirea și înlocuirea așternuturilor din toate spitalele Capitalei, fie ele militare sau pentru civili. Explicația a fost simplă pentru autorități, Lemaire fiind proprietarul singurei spălătorii automate din Bucureștiul acelor vremuri, astfel că spitalele nu erau nevoite să caute mai multe spălătorii de mici dimensiuni. De acolo ascensiunea a fost una neașteptată, Lemaitre extinzând fabrica și ridicând o turnătorie de metale în anul 1873, chiar lângă spălătorie.

La început, aici se produceau măsuri și greutăți pentru uz casnic și/sau industrial, acestea fiind preferate în dauna celor produse de alți producători, datorită calității constante, acestea neavând variații prea mari din punct de vedere al conținutului sau al greutății. De aici, drumul a fost doar în sus pentru „Lametru”, aici producându-se ulterior o bună parte din mobilierul urban care a apărut în București la finalul secolului al XIX-lea.

Vorbim despre felinare, garduri, bănci sau guri și capace de canale din fontă, precum cel din poza de mai jos, din care se mai pot găsi ici-colo câteva exemplare prin Capitală:

La „Lametru” apar batoze, locomotive și vagoane

Louis Lemaitre moare însă în anul 1894, dar asta nu înseamnă declinul sau dispariția fabricii sale, dimpotrivă. apar ateliere și clădiri noi, specializate pe realizarea de bunuri din ce în ce mai variate. Unsprezece ani mai târziu, în 1905, Oscar Jaumotte devine administratorul delegat al uzinelor, iar sub conducerea acestuia apare „Societatea Anonimă a Uzinelor Metalurgice Lemaire”, și i se alătură inginerul Silviu Marino, în poziția de director a uzinelor.

Cu o conducere competentă și cu un capital ridicat, uzinele Lemaire prezentau încredere în fața clienților, aici producându-se încet-încet din ce în ce mai multe utilaje agricole, care erau probate și comparate alături de mașinării similare consacrate, produse în străinătate. Astfel, Lemaitre din București devine chiar primul producător din țară care realiza utilaje agricole de mari dimensiuni.

Din nou, uzinele sunt mărite, fiind adăugate hale și aparatură nouă, deoarece apare o nouă activitate în curtea „Lametru”: repararea și construirea de locomotive și vagoane. Cu o capacitate de 100 de locomotive pe an, uzina dispunea de o hală modernă pentru acele vremuri. Acesteia i s-a adăugat în 1922 o secție de vagoane, situată undeva pe Strada Lânăriei de azi, desfășurată pe 5000 de metri pătrați.

Bineînțeles, uzina Lemaitre a fost legată de Gara Filaret, pe vremea când aceasta era funcțională. Șina măsura 2 kilometri lungime și a fost realizată din fondurile uzinelor, la fel ca și podul peste Dâmbovița, care pe-atunci se situa puțin mai spre est comparativ cu amplasamentul său actual. Astfel, Lemaitre nu doar că dispunea de unele dintre cele mai variate și calitative produse, dar mai avea și unele dintre cele mai dorite dotări și condiții, avantaje cărora li se adaugă și locația ideală. Poate și aceste motive au cântărit greu în momentul în care CFR și Lemaitre au semnat un acord pe o durată de 15 ani în vederea reparării vagoanelor și locomotivelor.

Podul vechi, de metal mai există acum doar în arhive și pe hărțile vechi, fiind înlocuit odată cu amenajarea Dâmboviței, după ce mai mulți ani accesul trecătorilor fusese interzis din motive de securitate, conform Simply Bucharest.

Uzinele Lemaitre, naționalizarea și apoi demolarea

Odată cu naționalizarea adusă de regimul comunist, Uzinele Lemaitre au devenit una dintre cele mai importante uzine ale Bucureștiului acelor vremuri, numărând peste 2.700 de angajați. De asemenea, noul regim a schimbat numele în Uzinele Timpuri Noi, iar aici se realiza singura producție de compresoare de capacitate mică și medie pentru piața de la noi din țară.

După Revoluție, Uzinele Timpuri Noi au avut dificultăți în adaptarea la economia de piață, investitorii se atrăgeau greu, iar numărul de angajați scădea de la un an la altul. Într-un final, uzina a fost privatizată în anul 2003, când 70% dintre acțiuni au fost preluate de asociația salariaților de la Timpuri Noi.

Din păcate, compania a intrat în cele din urmă în insolvență, fapt care a dus la relocarea activității uzinelor în Jilava în anul 2010, când terenul vechii platforme a fost vândut către Vastint, divizia imobiliară a companiei suedeze IKEA. Suma tranzacției a fost de 35 de milioane de euro, din care 20 de milioane de euro s-au dus către datoriile la bănci acumulate de Uzinele Timpuri Noi, motivul care a și stat la baza deciziei de relocare. Pe acest teren a apărut ansamblul de clădiri de birouri cunoscut drept Timpuri Noi Square, ansamblu unde se vor ridica în ultimă fază și două clădiri de locuințe.