Soarta și-o arde dură. Scriu acest articol cu sufletul sfâșiat în niște cârpe similare caracterului meu de zdreanță, cu inima irosită în cioburi cardiace, cu mintea fleocită pe pereții dărâmați ai speranței. Noi, redacția B365, aveam azi (e joi, 17.10.2024) plenul anual în cadrul căruia ne strângem și ne purtăm ca și cum ne-am cunoaște în timp ce consumăm produse de catering, băuturi alcoolice, sucuri naturale sau cu acid și apă. Și înainte să mă apuc să scriu am sunat-o pe colega mea, doamna Maria Coman, să o întreb dacă vine și nu vine, că nu poate. M-aș fi bucurat să o văd, mai ales că, aproape sigur, fiecare întâlnire de-ale noastre s-a soldat cu slobozenii ale gurii ce nu puteau fi rostite să le audă toată lumea.
Deci mergem pe tristețe. Inițial, Ana, coordonatoarea noastră de la B365, mi-a sugerat să scriu despre planșeul de la Unirii, dar eu nu mă simt pregătit să scriu despre cum se ceartă semenii mei să nu le cadă tavanul în cap. Dacă se va repara planșeul, singura care va suferi după el nereparat va fi anxietatea mea pe care nu o tulbură nimic atunci când traversez Pasajul Unirii, ea ajutându-mă să-mi imaginez cum, slavă Domnului, voi fi recunoscut după tatuajele de la mâini.
Dacă planșeul nu și-a găsit locul în spațiul meu creativ, am sunat la redacție să văd ce alte subiecte ar coafa publicul în această frumoasă perioadă a anului când căldura nu a fost încă pornită în blocuri, iar mi se răcește tastatura de la mână sau îmi îngheață nara dacă vreau să mă scobesc în nas. Cred că am și o circulație periferică precară, dar o înțeleg și pe ea, nici mie nu-mi place la periferie. Și, deși în cultura populară, iepurele sare de unde nu te aștepți, de data asta a sărit căprioara.
Eu personal sunt fiert pe căprioare, în sensul că mă pricep la fauna pădurilor cam cum se pricepea mamaie să schimbe prize când a murit curentată. Glumesc, a făcut cancer.
Așa că am zis că n-ar avea sens să nu discut despre inedită apariție a unei căprioare în zona Pieței Miniș și apoi la Mega Mall. Mă rog, nu numai nepriceperea mea la antilope mă creditează să scriu despre asta, mai e și faptul că eu știu unde este căprioara pe care o caută toată lumea.
Nu e oglindă să nu ne caute, nu e lac să nu tânjească după reflexia chipurilor noastre în el, în unele zile și cerul se face oglindă ca să ne vedem în el, căci, doamnelor și domnilor, căprioara ultimată și absolută ești tu care citești sau eu. Religia, n-o condamn, dar ne-a învățat greșit, nu mielul Domnului stă la capătul iluminării, ci căprioara, căci, iar asta e doar opinia mea, nu Biblia descrie cel mai bine situația noastră, ci Bambi. Coincidență că amândouă încep cu B? Nu cred. Conspiraționiștii să se abțină, asta nu e o conspirație, ci o constatare.
Explic. Evident, între Bambi și Biblie sunt mult similarități conceptuale, din nou, nu cred că e doar o coincidență. În plus, povestea lui Bambi este mai veche decât Biblia, că sigur multe căprioare au rămas fără părinți cu sute și mii de ani înainte ca Biblia să fie scrisă. Pe foarte scurt, că nu sunt plătit în funcție de numărul de cuvinte, Bambi rămâne fără mama lui care moare vânată, dar e ajutat de soartă și de prieteni, cum ar fi Bocănilă, să învețe cele mai frumoase și folositoare lecții de viață, lecții legate de bucuria vieții, iubire și mai ales prietenie.
Între timp, pe pământ, omul, deși toți la fel, se poartă diferit. Neajungându-se la un numitor comun în privința unui Creator, specia noastră se poartă de parcă ne-ar fi murit părinții înainte să ne crească, iar lumea pare populată eminamente de adolescenți rătăciți care nu știu exact cum stă treaba. Noroc că și aici, ca și în Bambi, prietenii sunt unul dintre factorii principali care ne țin pe noi, 8 miliarde de căprioare, pe linia de plutire. Fără prietenie lumea ar fi un lac cu căprioare înecate și nimeni n-are nevoie de imaginea asta, mai ales că peștii nu prea consumă trupuri neînsuflețite.
Acestea fiind clarificate nu pot decât să mă minunez că, vai, a fost ginită această căprioară în București când, oriunde te-ai duce, e plin de căprioare, și la Obor și în centru și în Crângași și în Drumul Taberei și în Berceni și în Rahova.
E suficient să te uiți în ochii oricui ca să vezi căprioara, dar face parte din procesul nostru să vorbim unii despre alții comparându-ne cu tot felul de alte animale mult mai suine, de exemplu.
În fine, acum că m-am mai răcorit, îmi dau seama că noi, căprioarele, deși aparent pierdute în drumul nostru despre a învăța lecții despre prietenie, iubire și așa mai departe, în rătăcirea noastră suntem fabulos de creative, iar asta ne conferă un aer de superbitate. Ana, coordonatoarea, tocmai ce mi-ai trimis un articol care spune că niște căprioare din România mutate în Scoția au adaptat Ciocolata Dubai la tradiția noastră și, în loc de fistic și cataif, au umplut-o cu colivă și se numește Ciocolivă. Punct. Din acest moment eu n-am ce să reproșez acestei specii care învață să se descurce singură.
Doamne ajută și Doamne ferește, căci și căprioara tot predator se numește. Adișorul Decaprificatorul.