O fi New York „orașul care nu doarme niciodată” sau Paris „orașul luminilor”, dar nici Bucureștiul nostru de peste-două-milioane-de-locuitori nu se lasă mai prejos. Azi e înțesat de cluburi, terase, baruri, restaurante și multe alte locuri unde orele până la răsărit trec pe nesimțite. Situația era la fel și în perioada interbelică, însă pe atunci Bucureștiul era plin de atracții noi, necunoscute acestor meleaguri pe-atunci – de la mâncare de la automat (un fel de strămoș de fast-food), jazz, lumini stradale puternice și substanțe interzise. Și, până la urmă, nu toți se mulțumeau cu o simplă ieșire la restaurant sau doar cu un film pe Bulevardul Elisabeta, noaptea era lungă și, pe bună dreptate, trebuia ocupată.
Viața de noapte din Bucureștiul interbelic era cel puțin la fel de însuflețită ca cea din ziua de azi, și beneficia de două avantaje importante: noutatea și inovația, deoarece orașul se schimba chiar în fața locuitorilor: mai modern, mai rapid, mai luminos, mai occidental. Așa că ziua nu era suficientă uneori (îndeosebi la sfârșit de săptămână) pentru ca unii dintre bucureșteni să facă tot ceea ce doresc și poftesc.
După cum probabil vă așteptați, în centrul Bucureștiului se aflau cele mai importante și mai luminoase atracții (spunem luminoase pentru că aici erau iluminate străzile, existau reclamele strălucitoare și circulau tramvaiele fără cal), un semn al progresului și al evoluției tehnologice, fapt care punea Bucureștiul printre cele mai avansate orașe din Europa la acea vreme. Între bulevardele Take Ionescu și Brătianu, pe imobilul „Jawol” (azi Magheru One) se afla cocoțată reclama mare la Antinevralgic, în timp ce cinematografele, magazinele și restaurantele aveau reclame luminoase, mai mici și mai apropiate de ochii trecătorilor, menite să îi atragă înăuntru.
Nopțile bucureștenilor „debutau” deseori pe Bulevardul Elisabeta, zona supranumită și „Hollywood”-ul bucureștean, grație numărului mare de cinematografe care atrăgea familii, grupuri de prieteni sau cupluri deopotrivă. După un film, de obicei urma o cină la restaurant, iar apoi muzică și plăceri bahice într-o grădină sau într-un bar, după preferințe și anotimp. Și opțiunile existau din plin – fie că îți plăceau lăutarii, muzica jazz, tango-ul sau baladele „diseurilor”/„diseuselor” (cântăreți de muzică ușoară).
Aflat chiar lângă cinematografe, pe „Elisabeta”, se afla bufetul „Automat”, cu a sa reclamă luminoasă mare, locul unde mergeau oamenii după film.
„Noul AUTOMAT luminează puternic strada. Un potop de lumini, mascate de geamuri mate, atrage o lume imensă. Lumea care se duce sau iese de la cinematografele Hollywoodului nostru se abate la acest occidental bufet automat. Intrăm şi noi. În schimbul fiselor, pe care le introducem în automate, restauratorul anonim şi mecanic ne serveşte de minune. Eu cu sandwisch-urile, prietenul cu băutura…”
Bufetul occidental, denumit „mut și mecanic”, nu era neapărat pe gustul tuturor, în mod special datorită serviciilor sterile, dar și pentru că cu aparatul nu puteai să te cerți și să te iei la înjurături după trei pahare.
Un alt local de succes era „Colos”, o adevărată bijuterie realizată în stil art-deco, cu mobilier inspirat de mișcarea Bauhaus, realizat de Jean Monda. Decorațiunile interioare erau caracterizate de spiritul modernismului interbelic, fiind reci, netede și în ton cu muzica jazz care răsuna aici mai mereu. Alte baruri și varieteuri ce merită menționate sunt „Chat Noir”, „Zissu”, „Alcazar”, „Carlton” sau „Melody”, care se afla la subsolul clădirii Patria.
Deși nu era dintre cele mai bune localuri din zonă, pe strada Câmpineanu se afla „Simplon”, care era frecventat de multe „dame de companie”, dar și de oameni din lumea bună a Bucureștiului, care noaptea însă stăteau și chefuiau cot la cot cu infractori, interlopi și oameni implicați în „murdarlâcuri”. „Intrarea este blocată de o perdea de pluș mare, groasă, roșie, conturând un fel de marchiză în care garderobiera păzește pălăriile și face ochi dulci, picolii așteaptă biletele de dragoste, alunăreasa și florăreasa își fac socotelile iar artistele, aranjamentele discrete ale conchistelor.”
Bucureștiul, un oraș al contrastelor și-atunci și-acum, a fost din totdeauna un loc special – era de ajuns să traversezi strada și să schimbi „partitura”, și să ajungi de la jazz la lăutari și melodii siropoase. De la impunătoarea Calea Victoriei la Calea Griviței, mult mai modestă și mai accesibilă, era doar o aruncătură de băț.
La numărul 347 pe Calea Griviței se afla „Varieteul familial al lui Nae Florian”, o locație unde petrecerile dinspre zori l-ar fi făcut gelos până și pe Bachus. Aici găseai sub un singur acoperiș varieteu, cârciumă și restaurant, clientela fiind la fel de pestriță și variată: tineri aventurieri, berbanți, narcomani, dame de companie, simpli provinciali sau vânzători de droguri. Micii și fripturile sfârâiau până dimineața, fiind udate cu vin „negru creștinesc”, și ajutate să alunece pe gât cu glume, prin natură, porcoase.
Tavernele, spre deosebire de restul locațiilor, atrăgeau și oameni rău-voitori, astfel că erau cunoscute drept „locuri de îndoielnică reputație unde omul onest trebuie să bea cafeaua păzindu-și buzunarele și unde polițistul trebuie să intre băgător de seamă cu mâna pe revolver, unde pungașii, spărgătorii și borfașii își plănuiesc loviturile.”
Pe strada Cantemir din cartierul Dudești se găsea una dintre cele mai vestite taverne, denumită „La cafeneaua mică”, locul preferat pentru bandiți și hoți din cartier precum: Ciocolată, Ambasadoru’, Nae Catifea, Costache Șapte Degete sau Nae Doktorul. Aceștia activau într-o gamă largă de „domenii” – de la măsluit de jocuri de cărți la furturi de ceasuri prin tramvaie.
CITEȘTE ȘI