Bucureștiul haotic, Bucureștiul lui vino-ncoa și du-te-vino, Bucureștiul magnet și Bucureștiul abandonaților. Pare că Bucureștiul nu are destin, pată de culoare, cuvânt cu care să încui și să descui poveștile lui. Ori, Mircea Eliade e ignorat în această privință. Nu? Cine nu știe de dragoste, de Mircea Eliade, de Mântuleasa lui? Cine nu știe, i-ar sta bine să descopere. Să descopere un cifru al Bucureștiului.
Eliade, putem spune, ne dă destin, cuvânt de încuietoare și farmec. Pentru că „La Țigănci” este certificatul de atestare a unor enigmatice și uriașe oaze în Bucureștiul trepidant. Sunt oaze despre care poți să visezi, doar dacă iubești. Grădini ascunse, locuri bizare, abandonate și care, în abandonul lor se răzbună. Tropăitul bucureșteanului spre a ajunge „mare și tare” nu le vede. Privirea care ignoră face ca multe zone ale orașului să devină sălbatice. Uitate zeci de ani, dai de ele, te lovești de ele, locurile astea îți dau un brânci. După ce te fac să le numești istoriile, au un rest, un zaț inexplicabil. Deși le știi istoria sălbăticirii, tot nu e destul.
Haos edilitar și sălbăticia abandonului. Uite, astăzi avem Văcăreștiul cu parcul lui natural. Așa aveam în interbelic Mântuleasa, Pache Protopopescu, Popa Soare, zona enigmatică și erotizată a lui Mircea Eliade. Așa, sunt multe oaze neașteptate în București, pe care bucureșteanul nu le vede, căci el tropăie să facă bani și să-și împlinească ambițiile. Repet, tot așa, a apărut drumul spre “La țigănci”, oază bucureșteană și renumită bucată literară. Mircea Eliade a scris-o despre iubire-timp-loc care toate te rătăcesc.
Bucureștiul are destinul lui. De a rata destinele. Și de a le rata de așa natură încât să le facă să gândească dincolo de aparențe. Haosul Bucureștiului te pierde. Poate visezi la mărire, dar câți devin mari și bogați? Mai degrabă, Bucureștiul te “ratează” din punctul tău de aspirație goală și îți dăruiește o ratare, o rătăcire în profunzimile ființei tale. Și aici, nu poate decât dragostele să te salveze, să te rătăcească, să-ți dea viață, să te înalțe în proprii ochi. Ce-ți rămâne după ce n-ai bani? Să te amăgești. Și dintre amăgiri, iubirea e cea mai mare.
Și-n drumul ăsta realizează că și-a pierdut partiturile, adică cheile vieții, adică rosturile. Partitura de note te ajută să stabilești armonia, să intri în concertul celorlalți. Să fii ca ei. Partitura te face să fii ca ceilalți, pierderea lor de obligă s-o iei pe drumul tău. Și Gavrilescu pierde partiturile, cum spuneam, și intră “la Țigănci”. Loc sălbăticit în mijlocul orașului. El pătrunde în locul păcatului. Sălbăticire e să te întorci la instincte primare, la tot ce ai pierdut fără să bănuiești.
Nu vrea cu niciun preț să se atingă de nemțoaică. Și deliciul suprem al lui Gavrilescu este jocul exotic. Se joacă, nu-i așa, cu necunoscutul, dragostele pe care nu le-a cunoscut. În grădina cu nuci, cu umbră, în oaza aceasta a Bucureștiului torid, un om care-și ratase artistul din sine își cunoaște căderea, ratarea.
Căderea din mecanismul nemilos al orașului. Cunoaște ratarea aceasta din rol social. Și ratarea e bună. Căci ratarea, căderea – crează lumea cealaltă, a profunzimilor. Uitând de rolul lui de făcător de bani, de ins tropăitor alături de unii ca el, Gavrilescu intră în labirintul propriilor iubiri. Magnifică ratare, nu? Căci, cele trei țigănci care-l rătăcesc, adică o țigancă, o grecoaică, o evreică, îi propun un joc teribil. Să ghicească care-i care. Adică să le așeze la locul lor. Să le ordoneze. Gavrilescu încearcă jocul. Dar, nu-i așa, de ce i-ar ieși? E la țigănci, e în sălbăticie, în bine, în voluptate.
“Căci, fireşte, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decît grecoaica. A treia, fără îndoială, era evreica : avea o fustă lungă de catifea vişinie, care-i strîngea trupul pînă la mijloc, lăsîndu-i pieptul şi umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în creştetul capului.
— Ghiceşte-ne ! Care-i ţiganca ? Care-i ţiganca ? strigară toate trei.”
Bineînțeles, eroul nostru bucureștean Gavrilescu nu nimerește. Păi, o viață a tot nimerit și n-a ajuns niciunde, nu s-a simțit împlinit. E momentul să se lase în voia ghiciului și să rateze. “Ce Dumnezeu mi-aţi făcut ? repetă el.
“— Nu m-ai ghicit, şopti fata cu un zîmbet întristat. Şi totuşi ţi-am făcut semn cu ochiul că nu eu sînt ţiganca. Eu sînt grecoaica.
—Grecia ! exclamă Gavrilescu, ridicîndu-se brusc în picioare. Grecia eternă !…”
Gavrilescu are o realitate a relațiilor destul de săracă. E una a alegerilor proaste. A pierdut-o pe Hildegard:
“Hildegard ! exclamă el adresîndu-i-se fetei. Nu m-am mai gîndit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieţii mele !…”
Și a ales-o pe Elsa, cea care-i dădea bere pe banii ei:
“Trei zile n-am găsit bani, şi mă duceam în fiecare seară s-o văd pe Elsa, la gazda ei : ‘să mă iscuz că nu găsisem Ibani. Şi pe urmă mergeam amîndoi la berărie. Dacă măcar m-aş fi ţinut tare şi n-aş fi primit să merg cu ea la berărie ! Dar, ce vreţi ? Mi-era foame. Eram tînăr, eram frumos, Hildegard era plecată la băi şi mi-era foame.”
Ordine maritală însă, care dă iluzia ordonării haosului bucureștean. Ordine care te tâmpește, care te face nefericit. Gavrilescu rămâne prof de pian, cu fire de artist. Un hibrid, de care nimeni nu are nevoie până la capăt. Nici nu ești un câștigător, nici un cerșetor. Nici nu ajuți, nici nu te lași ajutat.
“Şi acum ce-i de făcut ? îl întrebară fetele. Căci trece timpul, trece timpul.”
Nimic nu-i de făcut. Să rămâi rătăcit în sânul țigăncilor, fie că-s ele grecoaice, țigănci și evreice. Să rămâi acolo în exotism, în nedeterminare. Gavrilescu nu aude asta, ia cuvântul ăsta “ce-i de făcut? Trece timpul” ca o urgență. Și vrea să se întoarcă în lumea ordinii. Și ordinea îi dă o palmă. Cum să te mai întorci la mine, după ce ai fost la țigănci? Și Gavrilescu știe că e ceva în neregulă cu el. Sălbăticirile de lumea aceasta ordonată, aliniată sunt bune cu însoțire. Țigăncile stârnite în tine, nu pot fi oprite. Gavrilescu se însoțește cu resursa țigăncilor: imaginația.
“Hildegard, începu el tîrziu. Se întîmplă ceva cu mine, şi nu ştiu bine ce. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul, aş crede că visez… Fata întoarse capul spre el şi-i zîmbi. Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis…”
Eu zic altceva. Din tramvaiul ordinii sociale cine nu și-ar dori să poposească la țigănci și, apoi, ca-ntr-un postludiu, să se urce în trăsură? Și să umble ca-ntr-un vis. Încă puțin. Să rătăcească erotizat. Uite, așa, trecând printre blocuri, dar și oaze de sălbatic București 2023, abundent în pisici, croncănit de ciori, asaltat de pescăruși. Mergeți „La țigănci”. Între Preoteselor și Mântuleasa. Cu tramvaiul, pe torid.
Cine nu crede ce spun eu poate asculta „La tiganci” de Mircea Eliade, vocea tandră și virilă a lui Victor Rebengiuc îmi dă dreptate.
Nota B365.ro: #I❤️InBucharest – alte iubiri din București, mai jos: