Unde se află energetic Triunghiul Tristeții în București și cum putem să îl ocolim

Acum vreo lună de zile a fost vară-mea de la Brașov pe la mine și, la cererea soțului dumneaei, am ascultat Jazz Fm. După ce au plecat, am făcut un pic de ordine și apoi am închis laptopul, adică am culisat ecranul. M-am pus la somn și, la 05:24, într-o beznă totală, aud muzică la maxim din casa în care eram singur. Eu am oarece carențe legate de curaj, dar atunci mi-am zis în minte: «Hai, fă, nu fii o pisdă, du-te să vezi ce e!» M-am dus destul determinat așa, dar asta nu m-a împiedicat să îmi imaginez cum voi găsi un clovn cu o secure în mână în casă, mai ales că piesa care se auzea zicea fix așa: «It’s time to party». Nu era niciun clovn, pornise Jazz Fm chiar dacă laptopul avea clapeta închisă.

Este nici 6 de dimineață, vineri, 18 noiembrie 2022. M-am trezit la 05:24 destul de odihnit, că am adormit înainte de 23:00, întrucât ochii mei cerșesc somn pe modelul usturime, dacă nu mă culc între 22:00 și 23:00. Spiritual vorbind, faptul că și atunci și acum m-am trezit la 05:24 înseamnă că cel puțin de 2 ori în viața asta eu m-am trezit la 05:24. Am citit, însă, la un moment dat că, dacă te trezești la o anumită oră, atunci e bine să îți exersezi felul tău de a te relaxa. Eu am cântat River de la Leon Bridges în duș, ceva foarte atipic, pentru că rareori mă spăl imediat după ce mă trezesc. După ce termin ăsta de scris voi interpreta stil karaoke piesa Agua Dulce, Agua Sala de la Julio Iglesias, pentru că asta am visat înainte să deschid ochii la 05:24, că Enrique Iglesias zicea că regretă că a murit taică-so. Ce urmează în continuare am scris ieri.

Nu v-am spus asta niciodată, că n-am vrut să vă oftic în preajma sărbătorilor, dar eu, în general, mă consider unul dintre cei mai norocoși oameni care există. Nu sunt aliniat tot timpul, vă dați și dumneavoastră seama. Adică, mă mai aliniez așa uneori, iar iubitorii de cocaină vor chicoti ștrengărește, dar nu la liniuțele alea mă refer, ci la momentele când reușești, în ciuda tuturor vicisitudinilor vieții, să te simți împăcat cu tine. Vă zisăi, mă mai aliniez eu așa, dar inevitabil vine eclipsa din partea ego-ului și uit de aliniere, dupe care, iar și iar mă recalibrez, în ochii mei, că sunt sătul de recalibrare, dar nu mă las. În construcția anterioară în ochii mei e sinonim cu «în plm».

Stimații mei cititorii, luminile din ochii mei, că mi-ar lumina toate retinele dacă v-aș vedea, uitați, de exemplu, ca efect al alinierii, mi-am petrecut ultimele 5 minute cântând karaoke piesa The Power of love a lui Jennifer Rush, în timp ce pe aragaz se face o ciorbă din ce am găsit prin casă. Că norocul, mai aveam niște oase garf afumate. Rog persoanele avizate de cultura generală să îmi explice într-un comentariu ce înseamnă oase garf, că nu mai stau să caut, că am și băut un pic. Whisky. Simt o nevoie cel puțin precară să vă spun că ani de zile, până să studiez engleza, eu am crezut că o cheamă Geni Făraș. O româncă talentată, dar care se dădea ea deșteaptă cântând în engleză piesa «E scris în stele» a Evei Kiss.

Ce urmează să vă spun în paragrafele următoare, nu în ăsta, v-am mai spus într-un articol precedent, prin urmare ține doar de decizia dumneavoastră de a considera dacă aveți sau nu liber arbitru să îl citiți. Altfel puteți să îl săriți. Ca o capră. Pasionații de sex se vor gândi la poziție, dar nu e cazul. Eu mă refer la mișcările acelea sprințare pe care le fac unele capre uneori, dând impresia că se curentează când ating solul. Ce zăpăcite. Chiar, e printre dumneavoastră cineva care atunci când stătea capră s-a nimerit să sară așa, sprințar pe loc, eventual pe cearșaful plin de transpirație. Să îmi dați un mesaj în privat să îmi povestiți cum s-a simțit, ce a zis partenerul, ați mai rămas împreună. Știu că nu suntem la capitolul sfaturi, dar eu, când stau capră singur prin casă, mă detensionez lombar, ceea ce sugerează clar că o capră n-are nevoie de cineva în spatele ei ca să se detensioneze.

Acesta este primul dintre paragrafele următoare despre care vorbeam când am dat-o-n capre. Acum vreo 5-6 ani am fost întrebat dacă nu vreau să fac Q&A-uri la TIFF, festivalul de film de la Cluj. Am acceptat pe loc, pentru că îmi plac provocările. O altă provocare din viața mea aliniată e că zac din 2012 și rezist. Și, când a început festivalul, în prima zi, m-am dus și eu la un film să învăț de la oameni cu experiență cum se procedează. S-a nimerit să fie un film leton sau lituanian a cărui acțiune avea loc în Siberia și viza 3 personaje și niște elani.

 Filmul începea cu vreo 10 minute de Siberia și imagini cu elani. Elanii priveau, rumegau, mergeau, se opreau, rumegau, mergeau, se opreau, priveau, invitând spectatorii la contemplare. Personajele nu vorbeau niciodată între ele, doar priveau lung. Aș fi privit și eu lung, vă spun singer, dar n-am avut oportunitatea, pentru că am adormit de 6 ori în timpul filmului. Mă rog, să nu exagerăm, am ațipit. Un record personal până acum. Celălalt record personal a fost la King Arthur al lui Guy Ritchie unde am dormit mai bine de o oră, dar nu pentru că nu mi-a plăcut filmul, mai ales că în mintea mea există o corelație intrinsecă între capră și Charlie Hunnan, ci pentru că era scaunul prea comod. Eram la mall.

 În fine, la festivaluri sunt mult filme din astea unde și coloana sonoră tace, dar cine suntem noi, oamenii, să criticăm arta? Ideea e alta. Săptămâna trecută am fost la Elvira Popescu. Când am intrat, eu i-am zis Bună Elvi ce faci?, nu mi-a răspuns, treaba ei, nu i-am zis nimic gen reproș, eu nu sunt aici să învăț morții ce înseamnă politețea. Am intrat în Elvira și am văzut Triunghiul Tristeții, filmul care a câștigat Palme d’Or anul acesta (să moară Cannes-ul dacă am găsit io pe tastatura în română unde e apostroful).

Triunghiul Tristeții nu e un film de festival, așa, ca o poezie din care nu înțelegi nimic, gen flori de ferestre pluteau printre nuferi în timp ce mă numeri, strivind pleope de prunci născuți din plumb pe maluri de mame deșarte. Nu. Triunghiul Tristeții e un film foarte frumos făcut, foarte frumos filmat, foarte frumos jucat, cu un mesaj foarte clar și foarte comercial. După cum bine știți, și eu am laturile mele artistice, chiar și când stau capră, și, în calitate de artist ocazional, iubesc comercialul. Adică aș vrea ca mesajul meu să ajungă la cât mai multă lume, calitate pe care Tringhiul Tristeții o are, mesajul fiind că noi, oamenii, suntem bolnavi după putere și decidem, prin liber arbitru, că vrem puterea, că puterea asupra celorlalți ne va defini.

 Inclusiv toate relațiile noastre de familie, de cuplu, sunt axate pe cine deține puterea, pe cine are dreptate și o impune. Unul dintre efectele alinierii e să nu-ți mai dorești să ai dreptate și să reușești să nu te mai contrazici cu cei din jur, chiar dacă o parte a minții tale urlă ca o capră flămândă că tu ai dreptate. Triunghiul Tristeții arată foarte clar unde ajungi când vrei, cu tot dinadinsul, să deții puterea. Ți-o iei la… capră, cel puțin de la conștiință. N-am scris muie, că nu e politicos sau intelectual în recenzia unui film.

 Deși se numește Triunghiul Tristeții, Triunghiul Tristeții nu deloc e un film trist. Dimpotrivă, se râde destul de mult și sunt convins că mulți dintre dumneavoastră, dacă veți merge să vedeți filmul, veți râde de mai multe ori datorită lui Abigail, de exemplu. Abigail suntem noi toți și doar o decență autoimpusă ne poate ajuta să nu preluăm puterea indiferent de prețul plătit. Ideea e că e un film foarte ușor de privit, cu un mesaj foarte profund.

Acum, pe final de text, urmează să extrapolez, de dragul filosofiei mai mult sau mai puțin profunde, folosindu-mă de o idee care mi-a venit înainte să încep să beau. Fiind o fire introspectivă, vă dați seama că m-am autoforțat să găsesc, să descopăr, să evidențiez, să dezvălui, să identific adevăratul triunghi al tristeții și singurul care mi-a venit în minte, la nivel simbolistic, evident, e pi@da. Acesta este adevăratul triunghi al tristeții, dragii mei, in my opinion. Trunghiul fiind simbolul convenit pentru sexul femeiesc.

Explic acum. Conform spiritualității, așa cum am înțeles-o și eu, așa cum a spus și fratele nostru Buddha, aici, în lumea asta, așa cum o știm noi, totul este suferință, așadar tristețe. Modalitatea în care noi ajungem aici, pe lumea aceasta, este cunoscută tuturor sub forma nașterii, care naștere stim cum are loc. Știm pe unde venim. Gurile rele, care e posibil să nu fi pus demult gura pe originea omului, vor spune, bine, dar există și cezariană. Lor le voi recomanda orice formă de oral, să o oefere și să o primească, pentru că Universul asta și-a dorit, ca sexul oral să diminueze părerile și să relaxeze și când îl primim și când îl oferim. Asta e frumusețea reciprocității. Și ca o scurtă paranteză, vreau să ridic un pahar de șampanie în cinstea singurului moment în care eu m-am grăbit, adică cel al trecerii mele în această lume, iar asta pentru că ieri a fost ziua internațională a născuților prematur.

Poate că cea mai mare victoriei a speciei noastre va fi să ne relaxăm mereu, indiferent cum ne-am născut sau cum ne-a învățat viața că avem nevoie de putere. Până la urmă, cea mai mai mare putere e să nu ne dorim puterea, pentru că atunci când nu ne-o mai dorim, șansele de conflict scad semnificativ. Pe ideea că decât să ne certăm, mai bine ne uităm la un film. Și, ca să dau răspuns titlului, Triunghiul Tristeții este în cinematografe, dar poate fi ocolit, culmea, dacă intrați în el sau dacă facem măcar un pic ce ne place, gen cum eu când prin casă sau fac curat sau gătesc.

Ca și încheiere, voi apela la celebra expresie de tip înjurătură “mai du-te în pi@da mă-tii” pe care noi o considerăm foarte urâtă, când, de fapt, ea nu sugerează nimic altceva decât întoarcerea în Nirvana, că așa a zis și Buddha, că, dincolo de toată suferința asta, de unde venim și unde ne întoarcem, e Nirvana. Prin urmare îmi revine deosebita plăcere de a declara expresia “du-te în p@zda mă-tii” drept cea mai frumoasă și pozitivă urare. Și mai cred toți ar trebui să respectăm și să iubim canalul prin care ajungem aici, femeia, pe care paradoxul universului a transformat-o în cel mai discriminat concept existent. Și asta, poate, doar ca să ne arate că prin putere și fără egalitate suntem doar niște muiști care o ling sau sug fără bucurie și fără să ia în calcul faptul că armonia nu prea scoate în evidență ce mai avem de corectat la noi înșine, în timp ce suferința muncește la asta asiduu. Vă ling pe durere Adi d’Oral și prietenii lui, pup. Doamne ajută și Doamne ferește, Triunghiul Tristeții ne înveselește.

Nota B365.ro – Pentru înveselit, noi îl recomandăm, de asemenea și de fiecare dată, pe Adrian: 

• Cum a fost găsit Adrian Teleșpan în Pasajul Domnești 
• De ce e mai bine pentru toată lumea că Delia nu face copil
• În ce condiții mi s-ar părea ok să fiu agresat sexual la biserică