CONTRIBUTORSNICE TO MEET YOU

Unde să ieși & ce să faci în București când vine Apocalipsa

Evident, nimeni nu vrea să se gândească la Apocalipsă în timp ce trăiește, mai ales că avem și altă treabă. Apocalipsa stârnește deseori frică, pentru că presupune sfârșitul lumii, iar nouă ne e frică de schimbare, deși e evident că schimbarea e benefică, pentru că noi am schimbat, de exemplu, patru președinți de la Revoluție și uite ce bine ne merge. În fond și la urma urmei, de ce ne plângem?

De ce ne plângem de infrastructură și drumuri, dacă cea mai importantă călătorie e cea spre sine? De ce ne plângem de sistemul de sănătate, dacă integritatea fizică și psihică noastră țin exclusiv de echilibrul mental? De ce ne plângem de sistemul de educație, dacă profesorul cel mai eficient e conștiința? De ce ne plângem de autorități, când noi înșine nu reușim, deși se poate, să fim o autoritate pentru noi înșine? De ce ne plângem de prețuri, dacă noi înșine punem preț pe prețuri? De ce e mai ușor să te plângi decât să te bucuri? De ce? Să îmi spună și mie cineva de ce? De ce?

Până la Apocalipsă și înapoi

Ups, m-a luat flama un pic, mă scuzați, cred că am greșit articolul. Nu e ok să fii așa înverșunat, pentru că te consumă, iar noi trebuie să ne extindem, nu să ne consumăm. În fine, să revenim la Apocalipsă. Apocalipsa, așa cum mă duce pe mine capul e formată din două cuvinte. Apoca și Lipsa.

„Lipsa” știm cu toții ce e ea și e uneori atât de evidentă, încât nu o vedem. „Apoca” știe mult mai puțină lume ce înseamnă. Nici eu nu știam, așa că am căutat pe google și am aflat. Nu înseamnă nimic. Absolut nimic, prin urmare deduc singur că Apocalipsa înseamnă lipsa de nimic. Când o să lipsească nimic, atunci o să fie sfârșitul lumii. Uitați-vă și dumneavoastră ce ne speria pe noi maxim. Practic, în ziua Apocalipsei, a Judecății de apoi, vom avea dialoguri doar de genul:

  • Îți lipsește ceva, draga mea?
  • Da. Nimic.
  • Aveți tot ce vă trebuie?
  • Desigur.
  • Vă servesc cu nimic?
  • Oricând.

Asta ne speria pe noi, nenevoia. Mă bucur mult că am reușit să o lămurim pe asta cu Apocalipsa, acuma, după atât timp și, poate așa, vom trăi cu mai puțină frică.

Și ca să nu fie și articolul ăsta complet pe lângă subiectul propus în titlu, voi vorbi în continuare despre locul cel mai bun unde să mergei să îți petreci Apocalipsa (în București, dar nu numai). Lângă cei dragi, evident, pentru că, alături de cei dragi e normal să petreci un moment atât de special, momentul care definește eternitatea.

Prin cei dragi înțeleg genul acela de oameni care ne ajută să ne odihnim. Oamenii aceia care ne luminează fața când îi vedem. Oamenii aceia care ne fac conflictul să zboare din minte. Oamenii care ne aduc tihnă. 

Cum ar fi Apocalipsa mea

Eu îmi imaginez Apocalipsa pe mic, alături de câțiva apropiați, fără opulență și atitudine care să distragă atenția de la Apocalipsă înspre noi, iar asta pentru că nu pot decât să sper că măcar în ultima clipă o să-mi dispară nevoia de validare. Wink, wink! Te regăsești?

Mi-ar plăcea să fim pe un balcon, iar Apocalipsa să vină în momentul în care apusul și răsăritul se întâmplă în același timp, în boxă să se audă “Che vuole questa musica stasera?” a lui Peppino Gagliardi, temperatura să fie de un lejer 24,5 grade Celsius, piatra sau gresia să fie încă destul de caldă de la soarele din timpul zilei, să fim desculți, gravitația să devină atât de diafană, încât aproape să ne gâdile în talpă sau în podurile palmelor pe cei care stau în patru labe, să avem un whisky de peste 120 RON rece în pahare care să denote că snobismul nu pleacă deloc capul în fața sfârșitului lumii, timpul se scurgă cu încetinitorul din toate direcțiile, iar de la orizont să apară, într-o scârbă totală, dar bucuroasă că ne vede, Apocalipsa însăși.

Ne facem cu mâna, ei îi ia o veșnicie să ajungă lânggă alconul nostru, iar, când ajunge se uită în ochii noștri, ai tuturor, și ne întreabă:

Facem un remi?


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button