Din momentul în care am decis să abordez acest subiect m-am gândit “foarte mult” care este locul meu preferat de vacanță din București pentru a vi-l putea recomanda și dumneavoastră. Gândirea aceasta a durat undeva între 18:37 și 18:38, aseară, 8 iulie 2021. Un singur minut alocat acestui proces de gândire, durată ce ar putea părea minusculă unora, a fost suficient din două motive. Primul, nu încurajez gândirea de mare întindere în timp pentru că obosește și consumă mintea aiurea. Overthinking se numește în engleză, despicarea firului în patru, în română. Firul nu e făcut să fie despicat. Dacă firul ar fi vrut să fie despicat în patru, ar fi fost el, de la sine, patru fire din prima. Cel de-al doilea motiv este faptul că mă cunosc destul de bine și știam care e locul meu preferat din București.
Aș fi putut să pun străduțele din zona Ștefan Mihăileanu ca loc preferat, zona unde a fost ceva scandal cu o casă și domnul Traian Băseascu. L-am admirat tot timpul pe domnul Băsescu pentru alegerea zonei respective. Denotă mult bun gust. E liniștit, e central, e pitoresc. Îmi place să mă plimb pe acolo primăvara când viața sărută copacii și pe locul fiecărui sărut apare câte un muguraș, iar eu mă gândesc că vârsta a doua nu e chiar atât de rea și încerc să fiu recunoscător că funcția erectilă a mai prins salutul ghioceilor. Îmi place să mă plimb pe acolo și vara, când canicula se întinde să se odihnească pe asfalt, învelindu-se cu binecunoscutul strat de praf bucureștean, iar eu sunt recunoscător că încă mai pot să respir în ciuda zecilor de pachete de țigări fumate. Îmi place să mă plimb pe acolo și toamna, când din Cer cad peste pomi culorile Domnului care încearcă să ne vestească blajin că până și moartea are ceva frumos în ea, iar eu mă gândesc că, până la urmă, cel mai frumos de pe pământ e tot Cerul, iar eu mi-am făcut prostul obicei de a nu mă mulțumi cu norii de pe el și îmi aduc ca boul mii de nori în minte.
Aș fi putut să pun ca loc preferat și casa bunei mele prietene, domna Pellea, unde mergem să mâncăm impecabil și jucăm remi ghiftuiți. La fel aș fi putut să pun și casa Laviniei și a lui Sergiu sau acoperișul lui Radu, două locuri în care mergem să vedem apusul. Aș fi putut să pun patiseria de pe Academiei unde găsești, cum e și firesc, cele mai bune produse de patiserie. Acolo erau cele mai bune merdenele în viață. Acum nu mai sunt, pentru că domna care știa să facă merdenele a demisionat, iar proprietarii au decis că mai bine nu le mai fac decât să ia o altă domană care să facă merdenele mai puțin bune. Mi se pare o decizie cel puțin decentă. Au, în schimb, alte opt produse care sunt excepționale. Recomand crenvuștii în foietaj nu pentru că sunt gay, ci pentru că sunt om.
Aș fi putut să pun multe locuri, dar nu aș fi fost onest. Prin urmare, doamnelor, domnișoarelor și domnilor… Fac o paranteză. Personal, consider că în sintagma aceasta “doamnelor, domnișorelor și domnilor” ar trebui puse domnișoarele primele. Adică să fie “Domnișoarelor, doamnelor și domnilor”, pentru a le scoate pe domnișoare mai în evidență, pentru a le oferi și lor oportunitatea de a deveni doamne. Doamnele au deja experiență, doamnele au deja răbdare, au respect de sine, sunt mai stăpâne pe dumnealor, unele știu să își mascheze impecabil reacțiile, pentru că aparențele cele adevărate, nu cele false, sunt fundamentul statutului de doamnă, doamnele nu își mai doresc să fie primele în vreo sintagmă, pentru că sunt deja primele pentru ele însele. E de la sine înțeles, sper, că statutul de doamnă nu ți-l aduce căsătoria, ci educația și experiența. Și stilul, evident.
Așa. Domnișoarelor, doamnelor și domnilor, locul meu prefarat de vacanță din București este canapeaua mea din sufragerie. Aia gri. Eu nu am multe lucruri din punct de vedere material. Am un laptop pe care scriu acum. Am un telefon luat în rate pe care mi l-au tăiat ieri, dar o să-l plătesc azi. Și mai am o canapea pe care am cumpărat-o de pe OLX în 2019. Cu două fotolii. Câinele meu linge frecvent și zilnic această canapea, deci vă dați seama cât de mișto e. Bine, câinele linge cam tot ce îi pică sub limbă, dar pe canapeaua asta o iubește cel mai mult.
Multe fire am despicat în patru pe canapeua asta. Atât de multe câte au fost de trebuință ca să înțeleg că nu trebuie să despic firul în patru. Acum stăm pe canapea și eu și câinele și firul mult mai liniștiți. Firul chiar se uită din când în când la mine și îmi zice: “Vezi, coaie, ce mult timp ai acum dacă nu mă mai despici?”. Eu mă uit la el, îl mângâi ușor pe ceafă, că știu că se gudură când îi fac așa, și îi zic: “Da, mă, văd! Iartă-mă că te-am despicat de n-am mai știut de capul meu!”. El se uită la mine cu drag și îmi zice: “Pe tine să te ierți, că de capul tău nu mai știai!”.