Un truc simplu prin care îți poți crește încrederea în tine

28 apr. 2023
1144 afișări
Un truc simplu prin care îți poți crește încrederea în tine
Un truc simplu prin care îți poți crește încrederea în tine

În viața mea lucrurile se leagă. Nu așa cum aș vrea eu, evident, dar se leagă. Uneori se leagă de o așa manieră, încât îmi vine să le dezleg, deși știu că n-ar fi cazul și atunci mă uit în sus și zic Să mori Tu, Doamne, că fix nodul ăsta vrei Tu să-l las eu nedezlegat, iar Dumnealui îmi răspunde Eu nu vreau nimic, baby, e decizia ta, doar tu știi dacă e mai bine să desfaci nodurile altora sau să-ți vezi de treaba ta, Vai, Doamne, ce amuzant suntem azi. Ultimul nod pe care am vrut să-l desfac m-a ajutat însă să înțeleg că nu prea am încredere în mine. Ies imediat din zona această ambiguă și vă prezint cele două elemente care s-au legat în ultimele zile, unul cinematografic, altul foarte personal.

Gata, am ieșit. Am trecut printr-o încercare foarte grea în ultimele două zile, în sensul că am avut și treabă și am și descoperit un serial foarte șmecher, eterna mea povară de a mă împărți între zăcut și responsabilitate. De-a lungul dureroasei, dar frumoasei mele vieți, Vedeți că nu suntem deloc diferiți?, am avut multe zile în care, deși nu îmi permiteam, mi-am permis să văd câte un sezon întreg dintr-un serial. N-a fost cazul în ultimele două zile, prin urmare n-am reușit să văd decât jumătate din prima serie a serialului Diplomata de pe Netflix.

Vai, ce serial bun, abia aștept să termin articolul ăsta, să duc gunoiul și să mă întorc la el, asta dacă nu cumva voi decide să fiu responsabil față de articulațiile mele și să fac un pic de sport. Din punctul meu de vedere serialul menționat le are pe toate, estetică, regie, unele cadre sunt superbe, scenariu, umor pe gustul meu, acțiune încontinuu și e genul acela de acțiune pe care nu o intuiești și actori foarte șmecheri care interpretează personaje inteligente, pestrițe și care au o chestie excepțională în comun, toți știu foarte bine să rămână perplecși de o manieră foarte particulară, iar scenariul, vă zisăi, le oferă multe oportunități să rămână perplecși. 

După cum deja ați înțeles, multe aspecte m-au spart la acest produs cinematografic, însă, cel mai plăcut m-a spart personajul principal, ambasadoarea Statelor Unite în Marea Britanie, Kate Wyler, interpretat de Keri Russell. Personajul a acesta este o plăcere. O femeie pe care, datorită atitudinii pe care o are, o găsesc foarte atrăgătoare. Nu cred că îmi schimb eu orientarea, dar o găsesc. E o femeie foarte stăpână pe ea, pe cunoștințele e, pe logica ei și care își transmite ideile sau dezacordul fără niciun fel de răutate, fără niciun fel de superioritate, fără niciun fel de tentă jignitoare, calități care țin de diplomație, calități care chiar definesc diplomația, calități care nu sunt foarte des întâlnite, nici în politică, nici în viața personală. La un moment dat nu doar eu, dar chiar și celelalte personaje din film se minunează de cum își face doamna ambasador treaba.

M-am confruntat zilele acestea cu o situație în care cineva nu a știut să fie diplomat, ambasador cu mine și, cel mai probabil fără să-și dea seama, s-a poziționat ca stat inamic. Din nevoia mea de validare pe care încă o mai am, m-a mâncat în beznă să cer un feedback. Și l-am primit. L-am primit de la polul opus față de polul de la care mă așteptam să-l primesc. Nu s-a șters cu mine chiar pe jos, dar s-a șters, așa, pe la nivelul gleznei. Și s-a reactivat insuficiența în mine, în loc să mă doară în beznă de părerea respectivă.

De ce am zis la început că toate se leagă, dar nu cum aș vrea eu? Mie îmi place mult cum scriu și chiar I-am mulțumit lui Dumnezeu a Cărui prezență în viața mea mi-a influențat pozitiv felul în care folosesc cuvintele. Chiar m-am felicitat în sinea mea că reușesc să-mi accesez cât de cât bucuria atunci când scriu. Și atunci a venit Dumnezeu și m-a întrebat Ești sigur, Adișorule? Chiar îți place de tine când scrii sau părerea îți poate fi zdruncinată de un om care, fără să își dea seama, îți va da posibilitatea să te simți jignit? Bună întrebare. 

Atât de bună, încât m-a pus pe gânduri. Unul dintre gânduri este să fiu și mai atent de acum încolo la a-i ajuta pe oameni să capete mai multă încredere în ei, ceea ce diplomația poate face, pentru că diplomația înseamnă, printre altele, a-ți aduce aminte că poți să fii bun, a-ți aduce aminte că nuanțele sunt foarte importante. De data aceasta n-am ripostat doar cu bunătate, ci am fost semicaustic și m-am pierdut un pic în mintea mea, în frustrarea mea, în nevoia mea de validare pe care, ca tot omul, o am de mic. Ceea ce am remarcat foarte clar în toată situația asta e că oamenii care nu sunt atenți la ce spun și cum spun nu suportă să li se spună că nu sunt atenți la ce spun și cum spun.

Acum, la 43 de ani, m-am întors spre Dumnezeu și spre mine spre a reuși să redevin diplomat cu mine însumi, iar o discuție cu un prieten aseară mi-a arătat că atunci când eram mic nu aveam această abilitate și rămâneam cu a nu avea spre ce mă întoarce, rămâneam neîntors, cu fața spre un neadevăr care mă durea. Diplomația ne poate ajuta pe toți să ne aducem aminte mai ușor că avem în jurul nostru, în procent covârșitor, copii care n-au avut spre ce să se întoarcă sau chiar adulți care n-au avut spre ce să se întoarcă, că doar bunătatea ne poate aminti nouă, oamenilor, că niciodată nu e prea târziu să le arătăm celor din jur și nouă înșine că avem spre ce să se întoarcem și că, în ciuda trecutului, există motive să avem încredere în noi. A fi diplomat, în fond și la urma urmei, ne poate ajuta să căpătăm mai multă încredere în noi, că așa a vrut Dumnezeu, ca acesta să fie efectul bunătății. Doamne ajută și Doamne ferește, diplomația ne mântuiește. Pup. Adi Plomat.

Cookies