Un text superficial despre festivalul de la Cannes, botox și alte chestiuni

Sunt fascinată de ani de zile de fotografiile de la Cannes. De lumina de la photocall, de acolo, unde oamenii pur și simplu nu au cum să nu fie strălucitori. De naturalețe. de riduri pentru că, oh, da, la Cannes mai există și riduri, la Hollywood au dispărut cu totul, ca dinozaurii. Acum nu că m-aș opune eu intervențiilor, nu mă opun și îmi și plac și îmi și fac, dar nici să arătăm toate ca Jane Fonda nu mi se pare o soluție. 

Mă rog, revenind. La Cannes lucrurile stau altfel. Lumea e îmbrăcată altfel. Hainele pe care le vezi acolo pot fi folosite adesea și în viața de zi cu zi. Mi-a plăcut mult că echipa lui Cristian Mungiu a avut doar ținute făcute de creatori români (am văzut inclusiv rochii de la Silvia Șerban, unde vă sfătuiesc cu toată dragostea să vă uitați, are niște chestii atât de versatile că n-ai cum să nu te îndrăgostești de ele)

Ați văzut-o pe Julia Roberts? Doamne, e impecabilă, iar salopeta aia (da, știu, e Vuitton, dar e foarte mișto) e pur și simplu senzațională. Și diamantul acela galben, vai de capul meu, pur și simplu nu îmi iese din cap.

Pe urmă, Julianne Moore, tot de vis și ea, tot în negru, habar n-am, poate de aia mă fascinează. Și Carla Bruni. Și toate doamnele astea care au toate peste 50 de ani și care pur și simplu arată nemaipomenit. Dar oamenii la Cannes râd, nu e problemă, calcă strâmb, se mai împiedică, bat cuba, se îmbrățișează, cumva se vede că se bucură să fie acolo, nu e muzeul figurilor de ceară de la Oscar. Dacă treci oceanul și te duci la Hollywood sau la Met Gala sau la orice altceva de pe acolo, totul e atât de înghețat, criogenat și regizat, nu e nicio bucurie să mergi. Cred. Să nu uităm de cât s-a chinuit Kardashian să intre într-o rochie. Adică, ok, înțeleg, vrei să intri într-o rochie, dar cât de mult să conteze asta pentru tine încât să faci eforturile alea supraomenești? În fine, fiecare cu problemele sale, să nu ne amestecăm unde nu ne fierbe oala și să ne întoarcem la Cannes, unde mai bate și vântul. 

Ah, și pe Sharon Stone? Are 60 și ceva de ani, bine, are ceva îmbunătățiri, dar tot arată a om, nu a robotul Sofia. Și Anne Hathaway a fost foarte mișto. Chiar și doamnele de tip Hollywood parcă sunt mai naturale și mai deschise când merg la Cannes, nu mai au rigiditatea aia specifică. 

N-o să vă povestesc despre filme, pentru că pur și simplu habar n-am de nimic din ce e anul acesta, dar avem noi timp să recuperăm, nu cred că e o problemă asta. Festivalul de la Cannes oricum nu e doar despre filme, e și el mult despre glamour, căci în cele 12 zile acolo se întîmplă lucruri, se închiriază vile cu milioane de euro, totuși e riviera franceză, aceea unde luxul și bogăția sunt o normalitate, nu îți permiți neapărat să fii altcineva. 

Pe lângă filme, sunt și petrecerile despre care vorbește toată lumea și la care chiar ar trebui să ajung și eu odată în viață. Și e și mesajul, pentru că sub glam se ascund întotdeauna mai multe. Să nu uităm că anul acesta la deschidere a vorbit președintele Ucrainei. America versus Europa, orice aș face, pentru mine nu există comparație. Când am fost în Los Angeles era cât pe ce să trec pe lângă Dolby Theater fără să mă prind ce e, vă dați seama ce butaforie este de fapt totul. La Oscaruri se poartă Versace, la Cannes se poartă Chanel. Și cu asta am spus tot.

Dacă aș fi pentru o zi doamna președinte

4 explicații pentru care e scump la mare la Mamaia (și la Vamă, unde e și mai prost)

Să se reinventeze, dar să rămână la fel! Locuri din București unde găsiți mâncare nereinventată şi nereintepretată