Un șofer beat a condus o întreagă familie la cimitir

Astăzi m-am trezit la 04:37 ca urmare intrinsecă a faptului că am adormit pe la 21:10. Cred. Cum e și firesc, atunci când te trezești devreme, ai timp să tragi concluzii. Am tras și eu una. Uuuuuh, păpușă, ce-ai mâncat? Am mâncat următoarea concluzie: E multă beznă. Crăpătura zorilor are pleopa umflată și ar da orice să nu se mai desfacă încontinuu deasupra lumii. 

Știți sentimentul ăla când te culci bolnav și ai speranța că, poate, o să-ți mai treacă din boală cât dormi, dar te trezești și îți e mai rău decât atunci când te-ai culcat și tot ce îți dorești este să dai timpul înapoi până când ești doar un embrion în uterul mamei tale, iar ea decide să întrerupă sarcina? Sigur îl știți. 

Asta simt zorii mereu, dând deșteptarea unei lumi care venerează netrezirea, unei lumi care aprinde bezna peste orice licăr de speranță, unei lumi care renunță la toți ochii în favoarea unei opinii oricât ar fi ea de neînsemnată, unei lumi împărțite în două categorii: Cei cărora le e scârbă de ceea ce se întâmplă și cei cărora le e scârbă de cei cărora le e scârbă de ceea ce se întâmplă. Mamă, zici că sunt velociraptor când pronunț cărora, că io și citesc tare ce scriu, ca să fiu sigur că sună plăcut. Sunt rârâit.

Lumea e foarte bolnavă, iar noi suntem lumea, nici măcar dumneavoastră, cititorul acesta plin de integritate care sunteți, probabil singurul om de pe pământ îndreptățit să dea primul cu piatra, nici măcar dumneavostră nu puteți spune că nu sunteți parte din lume. Lumea, adică oamenii. Da mă, chestie asta cu piatra, citatul original e: “Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra!”. Ioan 8:7. Mereu m-a fascinat chestia asta că evangheliștii își notau ora exactă, mă, când scriau treaba respectivă. Cum aș fi eu acum, gen, Teleșpan 06:59.

Mă abătui, scuze, de la boala lumii. Și, apropo de boală, bunică-mea a fost foarte ipohondră, cochețică, dar ipohondră. Purta niște turbane, așa, croșetate și cu broșă deasupra frunții și cam asta făcea, ca activitate, pentru că era bolnavă. Ceva avea dumneaei, nu zic, că era plină noptiera de medicamente, dar pe vremea aia nu știam cum să le combin, dar nu știu cât de grav o fi fost ce avea, io nu-mi aduc aminte s-o fi luat salvarea. Mă rog, nu judecăm acum, cert e că pe la 75 de ani a reușit să facă un cancer, dovedindu-le astfel tuturor că, uite, am avut dreptate, eram bolnavă.

Nu a durat mult și am decis să o înmormântăm, acum, sincer, în afară de Jeffrey Dahmer cine mai ține cadavre în casă? Eh, or mai fi. Nu judecăm. 

Cel puțin din punct de vedere vestimentar, pe mine m-a găsit nepregătit decesul acesta, pentru că eram în plină perioadă de expansiune și exprimare ca membru al comunității LGBT, pe vremea aia lumea nu știa să se identifice cum trebuie și erau doar patru litere, iar garderoba mea era foarte colorată. Știu sigur că purtam o pereche de pantaloni portocalii, un fes multicolor și niște adidași albi cu curcubeu când am primit vestea. Eram la mall, la food court când am realizat că nu aveam cu ce să mă îmbrac la înmormântare. Am făcut rost până la urmă, de chestii negre și am luat o pereche de pantofi maro de la tata. Pantofi maro, Doamne, ce umor ai!

A venit ziua înmormântării, s-a strâns familia și, la un moment dat, a venit și dricu’ care era, dacă nu mă înșel, o mașină mică, din aia cu două locuri și remorcă, dar parcă nu era papuc. În fine, toată lumea știe că e mai ieftin cu roaba, dar nu judecăm acum obiceiurile străbune. 

Mașina era ok, dricarul, însă, era foarte bine. Dacă starea de ebrietate ar fi calculată pe o scară de la 0 la 10, 0 fiind că am luat prima gură din paharul cu whisky, iar 10 fiind că nu-mi aduc aminte când am făcut sex cu toate cutiile poștale din scară, el era undeva pe la un 2,9. Binedispus, dar fără prilej de îngrijorare. Avea, așa, pe chip, expresia lui Fuego care trecea cu geamul deschis pe lânga casa de pensii. Pe trotinetă. Lipsa de îngrijorare venea și din faptul că între casa noastră și cimitir e cam un kilometru. Cred. Walking distance, oricum, mai ales că te duci să te vezi cu Dumnezeu. Și biserica e tot acolo.

Și am plecat, cortegiu, frumos, liniștit. Din când în când cineva arunca cu monede care ne cădeau în cap, copiii se aruncau chicotind veseli după ele, susurul râsului lor picând peste funebrul momentului ca niște fire de rouă proaspătă peste frunzele mâncate de putrefacția toamnei. Cred. Nu am fost atent. Toată atenția mea era la cum am ajuns io să fiu încălțat cu pantofi de piele maro. Măcar nu aveau toc. 

Nu doar copiii înviorau atmosfera, vă dați seama, ci și dricarul care, din când în când, apăsa greșit pe accelerație, forțând astfel întreg cortegiul să fugă după dric. 

Sper din tot sufletul că a făcut-o intenționat, condus de iubirea față de umor pe care consumul matinal de alcool o poate imprima asupra psihicului omului. Nu vă imaginați acum că apăsa blană pe accelerație, nu. Trecea, însă, de la 3 km/h la 4,5 km/h, aștepta să îl prindem și încetinea iar, dar nu brusc. A făcut asta de vreo 3 ori și simțeam cu coada ochiului cum încep să mijească zâmbete în cortegiu, prin urmare am evitat contactul vizual cu oricine, sperând să fie altul, nu eu, cel pe care îl bușește râsul. A râs altcineva primul. Nu știu cine. Apoi am râs mai mulți. Nu să ne tăvălim pe jos, dar nici să ne ascundem. Apoi, s-a dus cineva și i-a atras atenția șoferului, iar el a mers constant. Nimeni nu a fost rănit, am ajuns cu bine la cimitir. Am auzit și voci scârbite de faptul că venise ușor băut, dar, până la urmă, toți am mâncat din aceeași pomană.

Iar, datorită unor astfel de momente, pleoapa zorilor nu merge niciodată până la capăt cu părerea de rău că se trezește peste lume. Pentru că ea are încredere că noi, într-o bună zi, fie ea și noapte, vom învăța să râdem mai mult și să judecăm mai puțin, evitând, astfel, scârba pe care o așterne judecata asupra noastră. 

Râs vă doresc, mai ales că râsul e ca bomboana mentolată în gura brusc trezită de cine știe ce scârbă de vis, gură care vrea să sărute, cu bucurie, viața. Haideți, așadar, să sugem ceva mentolat și să râdem necontrolat. Doamne ajută și Doamne ferește, nu te mai scârbi, zâmbește! Aveam în cap altceva pentru azi, nu știu ce, dar avea titlul: A fost descoperită prima poză cu Isus Cristos! Îmi plăcea mie titlul ăsta. Și, v-am mai zis, îmi place de Isus în general, pentru că El a zis că totul se iartă, pentru că Dumnezeu iartă tot. Haideți, așadar, să fim mai mult ca Dumnezeu. Vă pup. Adi Chicot.

Nota B365.ro – Tot Teleșpan, mai jos:

• Beneficiile terapiei prin înjurături
• Mesaje de 8 martie, în funcție de tulburarea psihică  
• Bucureștean blocat pe Valea Prahovei de vineri. Vezi în ce stare se află acesta