Un preot român va deveni sfânt catolic: primul pas, beatificarea, va avea loc la Romexpo

Sfânta Liturghie a beatificării va fi prezidată de trimisul Papei Francisc, Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților, informează Arhiepiscopia Romano-Catolică a Bucureștiului. Odată declarat fericit, monseniorul Vladimir Ghika va fi înscris în rândul fericiților și sfinților Bisericii Catolice și introdus în calendarul Bisericii locale, al Arhidiecezei Romano-Catolice de București, şi sărbătorit la 16 mai, ziua martiriului său.

Monseniorul Vladimir Ghika este al treilea martir catolic din România, din perioada prigoanei comuniste, declarat fericit de către Biserica Catolică, după Szilárd Ignác Bogdánffy (2010), episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare și Oradea, mort în 1949 în închisoarea din Aiud, și János Scheffler (2011), episcop romano-catolic de Satu Mare, mort în 1952 în închisoarea din Jilava.

Beatificarea (din lat. beatificatio) este actul prin care Papa, în urma unor investigaţii începute în dieceză şi continuate la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, acordă unui creştin catolic decedat, care a fost martirizat sau care a practicat toate virtuţile în chip eroic, titlul de „Fericit” şi permite să i se aducă un cult public de către un grup limitat de credincioşi, cum ar fi o ţară, o dieceză etc (cf. Ioan Tamaş, Mic dicţionar creştin catolic, Ed. Sapientia, Iaşi 2001).

Beatificarea este și un pas anterior canonizării, adică spre rangul de sfânt. 

Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (Istambul – Turcia), nepot al ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei). A avut patru fraţi şi o soră: Grigore (mort la o vârstă fragedă), Alexandru, Gheorghe şi Ella (morţi şi ei de tineri), şi Dimitrie (1875-1967).

A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, și a copilărit într-un ambient protestant, alături de familia în grija căreia s-a aflat în timpul studiilor sale în Franța, la Toulouse. Mai târziu, la vârsta de 25 de ani a mers la Roma, unde a studiat filozofie și teologie catolică la universitatea călugărilor dominicani. În 1902 a făcut profesiunea de credinţă catolică, pentru a fi „şi mai ortodox”, după cum spunea el însuşi. Deşi dorea să devină preot sau călugăr catolic, pentru a nu o îndurera pe mama lui şi urmând sfatul Papei Pius al X-lea, a renunțat pentru moment, dedicându-se apostolatului ca laic și desfăşurând o bogată activitate în toată lumea, de la Bucureşti, Roma, Paris şi până la Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires.
În România s-a dedicat operelor de caritate şi a deschis primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti, şi a pus bazele marelui spital şi sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul (Spitalul Parhon). Înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, a devenit fondatorul primei opere catolice de caritate din România.
În timpul războiului balcanic din 1913 a participat la serviciile sanitare. Pentru dăruirea lui plină de curaj în îngrijirea bolnavilor de holeră de la Zimnicea, a fost distins de către regele Carol I cu medalie militară, deşi Vladimir Ghika era civil. Mai târziu, în timpul primului război mondial s-a implicat în misiuni diplomatice, în ajutorarea victimelor cutremurului de la Avezzano (Italia), a tuberculoşilor din ospiciul din Roma, a răniţilor de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturaleţe surprinzătoare.
În 7 octombrie 1923 a fost sfinţit preot catolic la Paris de către Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului, desfășurându-și activitatea preoțească în Franţa până în anul 1939. La scurt timp după ce a devenit preot, a primit de la Papa Pius al XI-lea privilegiul de a putea celebra atât în rit latin cât şi în rit bizantin, devenind astfel primul preot român biritual. Acelaşi Papă, la 13 mai 1931 l-a numit protonotar apostolic, Vladimir Ghika fiind chemat de atunci cu apelativul „monseniorul”.
Aflându-se în România la izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, a ales să rămână în ţară, pentru a fi alături de săraci şi bolnavi. Din aceleași motive a refuzat mai apoi să părăsească România, odată cu instaurarea regimului comunist. A fost arestat la 18 noiembrie 1952, acuzat de „înaltă trădare” și condamnat la trei ani de închisoare. Întemniţat la Jilava, a fost ameninţat, bătut până la sânge și torturat. Doi ani mai târziu, la vârsta de 80 de ani, a trecut la cele veșnice în închisoarea din Jilava, la 16 mai 1954, din cauza tratamentului inuman la care a fost supus. Trupul lui Vladimir Ghika a fost înmormântat în cimitirul din apropierea închisorii Jilava, iar în 1968 rămășițele sale pământești au fost mutate de către urmașii săi la cimitirul Bellu Ortodox din București și așezate în mormântul familiei (parcela 19).