Nu ştiu dacă aţi vizitat Istanbulul recent, sau dacă aţi avut ocazia să vedeţi modul în care a evoluat în ultimii ani. Ca populaţie, este aproape cât toată România. Peste 18 milioane de locuitori care se vânzolesc toată ziua de pe o parte pe alta a Bosforului, sau de pe o parte pe alta a Cornului de Aur, pentru că Istanbulul nu are un singur centru financiar, sau comercial, sau un singur centru cultural. Este un conglomerat urban imens, dezvoltat pe alocuri la fel de haotic cum începuse şi Bucureştiul să fie.
Cu toate acestea, situaţia pare mai bine organizată decât în Bucureşti. Sigur, turcii se plâng de trafic, iar şoferii turci sunt unii dintre cei mai răi pe care i-am văzut vreodată. Se bagă în faţă cu forţa şi în acelaşi timp nu vor să îi lase pe alţii să se bage în faţa lor. Și totuşi, chiar şi pe ploaie şi ninsoare, cum a fost week-endul acesta, maşinile măcar se mişcă în trafic. Dacă în Bucureşti aş fi făcut o oră de la Eroilor la Răzoare, în Istanbul ajungi totuşi dintr-un colţ în altul al oraşului. Asta datorită autostrăzilor cu patru benzi şi cu transport în comun cu bandă dedicată, pe mijloc, despărţită de restul traficului.
În ce priveşte mijloacele de transport în comun, pot să vă spun atât: deşi nu cunosc nici boabă de turcă (poate un cuvânt sau două) şi nici turcii de pe stradă (în afară de vânzători, fireşte) nu se omoară cu engleza, am reuşit să străbat oraşul dintr-o parte în alta fără niciun fel de problemă, în condiţii extrem de civilizate, rapid. Tramvaie moderne, metrou, funicular subteran (da, nici eu nu credeam că există aşa ceva), benzi complet separate pentru transportul în comun, iar în curând metroul pe sub Bosfor, fac ca furnicarul uman să funcţioneze normal.
În sfârşit, faţă de ce era acum câţiva ani, oraşul este curat. Iar de primăvara trecută îmi amintesc milioanele de lalele, floarea-simbol a oraşului, cu care se laudă primăria. Dacă Istanbulul s-a putut schimba în bine în doar câţiva ani atât de mult, speranţa nu e pierdută pentru Bucureşti.