Un lucru extraordinar și câteva mai puțin extraordinare

18 oct. 2022
938 Afișari
Un lucru extraordinar și câteva mai puțin extraordinare
Maria Coman: Un lucru extraordinar și câteva mai puțin extraordinare

Recent, un profesor de la o universitate americană a fost concediat pentru că studenții săi s-au plâns că materia pe care o predă este prea dificilă. Omul preda chimie organică, iar vreun sfert dintre studenți au semnat o petiție în care ziceau că e prea greu. Chimia organică, știm cu toții, e grea, dar presupun că dacă vrei să o faci la facultate, îți asumi și asta. Sigur, nu știm ce s-a întâmplat acolo, dar mie mi se pare un semn că lucrurile se schimbă într-un sens pe care eu cel puțin deocamdată nu îl înțeleg.

Ce mi se pare e că democratizarea studiilor superioare ne va duce într-o direcție în care nici măcar nu vor mai conta. Oricine poate face o facultate, oricine poate crede că este prea greu și poate face o petiție să se schimbe. Poate nu e rău să se schimbe, dar unde e limita? Evident, nu știm deocamdată.

Alte câtava mai puțin extraordinare

Dar un alt incident care vine în aceeași atmosferă, din perspectiva mea, e aruncatul cu supă de roșii în picturile lui Van Gogh. „Ce valorează mai mult, arta sau viața? Merită mai mult decât mâncarea? Merită mai mult decât dreptatea? Ești mai preocupat de protecția unui tablou sau de protecția planetei și a oamenilor? 

Criza costului vieții face parte din costul crizei petrolului, combustibilul este inaccesibil pentru milioane de familii care stau în frig și fac foamea. Nici măcar nu își permit să încălzească o cutie de supă.” zice una dintre fetele cu protestul. Ok, știm cu toții că e nasol și, da, că mulți trăiesc în sărăcie. Dar asta ar trebui să însemne să distrugem tot ce avem ca moștenire culturală? Să nu mai zic că Van Gogh săracul n-a fost nici el vreun bogătaș la vremea lui, să zici că a stat călare pe banii poporului. Nu, nu distrugerea artei ne va salva de la foamete, nici măcar nu știu ce o va face, căci momentan părem să fim victimele propriului succes. 

Tot la neextraordinare, nu știu voi, dar la mine long covid e în continuare aici. Dorm ceva mai bine, să zicem, dar în continuare pur și simplu nu îmi vin cuvinte. Am fost la Radar, la Palatul Oscar Magush (a fost frumos, dar mă așteptam la mai mult) și puteai să îi pui întrebări unei proiecții, dar în engleză. Și am vrut să întreb ceva cu cartofi și pur și simplu nu am știut să spun cartofi în engleză. Și am vorbit ceva engleză în ultima vreme, deci nu e ca și cum n-am exercițiu, iar cartofi nu e chiar un cuvânt rar. 

Și acum, un lucru extraordinar

Săptămâna trecută am descoperit un articol despre o internare la Obregia, o experiență a lui  Adrian Șchiop, cel care a făcut filmul Soldați din Ferentari și apoi despre altă internare la Obregia, scrisă de o jurnalistă care suferă de tulburare bipolară de 3 ani de zile. Și care povestește cum e să trăiești cu boala asta, cu tulburarea asta, cum te simți, cum te afectează, cum e să încerci și să rămâi totuși funcțional. Pentru că asta mi se pare extraordinar. Că, în sfârșit, vorbim despre asta. Că, în sfârșit, recunoaștem că există. De la fata aceasta am ajuns la un alt articol, al unei autoare care are anxietate și povestește cum e să trăiești cu atacuri de panică zilnice. Pentru că da, și depresia și anxietatea sunt chestii reale, nu niște concepte și nici niște glume. Sunt frici și tristeți care uneori te paralizează, uneori ești mai bine. 

Și eu, cel puțin, cred că așa, vâzănd că li se întâmplă și altora, că e normal, că e suportabil, că uneori e și gestionabil, vor putea să fie din ce în ce mai mulți care să vorbească și din ce în ce mai mulți care să îi sprijine. Pentru că degeaba vorbești tu dacă în cercul tău de apropiați ți se spun celebrele “Hai, că n-ai pățit nimic”, “N-are de ce să îți fie frică!” și toate celelalte încurajări pe care probabil le-am auzit cu toții când nouă chiar ne era frică. 

Sinuciderile sunt o problemă uriașă de sănătate publică și totuși nu vorbim deschis despre tentative, puțini sunt cei care reușesc din prima. Depresia și anxietatea afectează un număr extraordinar de mare de persoane și nu vorbim despre ele, le tratăm ca pe niște chestii trecătoare și superficiale. Nici nu vreau să încerc să îmi imaginez, probabil n-aș putea, dar nici nu vreau să încerc să văd cum e să te paralizeze frica pur și simplu și tu să ai de făcut chestii în momentul respectiv. 

Una dintre cărțile remarcabile despre cum e să trăiești cu o boală psihică, cu schizofrenie, mai exact, e scrisă de o profesoară universitară americană. Autoarea, Elyn Saks,  este acum  decan asociat și profesor de drept, psihologie, psihiatrie și științe comportamentale la Universitatea Californiei de Sud și expert în legile sănătății mintale. Asta aflăm la prima căutare pe google și pe wikipedia. Un curriculum vitae al unui profesor eminent.  Însă Elyn Saks suferă de schizofrenie, ale cărei prime semne au apărut pe când era adolescentă, pe care a negat-o cu vehemență ani buni și cu care a învățat târziu și dificil să trăiască. 

Autoarea vorbește foarte direct despre paranoia, despre imposibilitatea de a distinge între pericolele imaginare și cele reale, despre vocile din capul său care îi spun să se sinucidă sau să îi rănească pe alții, despre dificilele obstacole pe care le-a avut de trecut ca să ajungă o personalitate recunoscută în domeniile sale de specializare. Elyn Saks a avut o copilărie normală, într-o familie americană fericită, cu părinți care o iubeau, doi frați și diverse animale de companie.  Pe la începutul adolescenței, începe să aibă diverse comportamente bizare, pe care însă nimeni nu le tratează cu seriozitate, ba dimpotrivă. 

Schizofrenia îți pătrunde în viață ca o ceață care se extinde lent, devenind, imperceptibil, din ce în ce mai densă, pe măsură ce trece timpul. La început, ziua este destul de luminoasă, cerul este senin, razele soarelui îți încălzesc umerii. Dar curând, observi o pâclă care începe să se adune în jurul tău și nu mai simți aerul la fel de cald. După o vreme, soarele este doar un bec care luminează slab, din spatele unei pânze groase. Orizontul s-a pierdut într-o negură cenușie și simți o umezeală grea în plămâni în timp ce stai, înfrigurat și ud, în întunericul după-amiezii.

Pentru mine și pentru mulți dintre noi, primul semn al acelei ceți este o deteriorare treptată a respectării regulilor de bază ale igiene i- ceea ce specialiștii în sănătate mentală numesc abilitiăți de autoîngrijire sau activități specifice funcționării cotidiene.  (Elyn Saks)

Diagnosticul de schizofrenie vine după ani și ani de zile, iar ea îl acceptă și mai greu, dar o face și acceptă și medicația și așa reușește să aibă o viață funcțională. Și cred că și asta e important. Să învățăm că un diagnostic, că e de boală fizică sau de tulburare sau boală mintală, nu înseamnă că nu mai poți, ci că trebuie să te adaptezi. Și de aia mi se pare extraordinar că se vorbește și la noi și se povestesc deschis experiențe. Pentru că se normalizează și ăsta e cursul firesc.

Nota B365.ro. Pe Maria o așteptăm în fiecare miercuri cu nerăbdare. Și ăsta e cursul firesc. Alte miercuri-argument, mai jos:

Cookies