Un loc în care am găsit un copil rătăcit

Săptămâna trecută am participat în județul Mureș la un curs de mâncat litere în cadrul căruia două prietene și cu mine am gătit și am scris, iar ceilalți nouă au mâncat și au scris. Ultima parte a exercițiului de scriitură a constat în a ne imagina că noi, ca adulți în ziua de azi, mergem la un casting să ne convingem părinții să ne ia de copii. N-am apucat să le dau feedback participanților, că s-a vorbit foarte mult, ceea ce mă face să cred că noi toți, de fapt, avem nevoie de un curs de tăcut din gură.  Prezint în continuare ce am aflat eu în timpul cursului.

Dragi mizerii mici,

O să încep prin a vă sugera ca, atunci când veți mai scrie, să nu începeți, dacă se poate, folosind sintagma “o să încep prin a vă spune”, pentru că deja e evident că începeți prin a spune lucrul respectiv. Dar, și dacă veți decide să începeți așa, vă rog frumos să vă amintiți că unul dintre cele mai mari talente ale omului e să ignore sau să nu accepte evidentul, un evident în care, de altfel, un început foarte lung care o lălăie poate fi confundat cu un final care nu se mai termină. Talentul acesta stă de multe ori la baza relațiilor interumane în care noi insistăm să punem flori proaspete doar ca să nu acceptăm că avem în fața ochilor niște vaze sparte, într-un context în care vaza în sine are în continuare capacitatea de a da o șansă florilor proaspete, cu condiția să fie lipită. 

Și, mă rog, poate știți și dumneavoastră din propria experiență, că ciobului îi vine greu să creadă că lipiciul e la el. Îi vine greu să creadă că din cioburile a două vaze se poate face una mai mare. Sau, și mai important, îi vine greu să creadă că, pentru o vază cât de cât întreagă la cap, relația interumană n-are nevoie de doi oameni. Excepțională această expresie, cât de cât întreagă la cap, care vine, așa, ștrengărește cumva, ca să scoată în evidență de cât de puțin e nevoie să fii întreg.

Ați văzut și dumneavoastră ce diferență a fost între mine vază cât de cât întreagă și varză spartă. Mă refer la momentul în care am ridicat cât de cât tonul. Ați fost martorii a 2,9% față de ce pot eu face în materie de nervi. Dar, ca un făcut, spumele nu au vrut să vină la mine de data asta. Așa că nu pot să nu remarc cât de important e și pentru voi că nu v-ați supărat pe mine când mi-am ieșit din fire, încât nici nu simt nevoia să îmi cer scuze. 

Contextul e de așa natură încât să nu îmi pară rău pentru ieșirea respectivă. Nu îmi pare rău, iar părerea mea de rău nu e doar efectul, ci și cauza faptului că nu v-ați supărat pe mine, la fel cum și capacitatea voastră de nesupărare în acest cadru e atât cauza, cât și efectul ieșirii mele în decor de o manieră atât de modestă. Mai pe românește, eu nu m-am enervat prea tare știind că nervii mei nu vă vor afecta prea mult, iar voi nu ați fost deloc deranjante, știind că voi putea trece ușor peste supărarea voastră. Eventual niște scuze și înțelegere din partea ambelor părți și s-ar fi trecut chiar. și peste o ieșire mai puternică, să spunem.

Această trecere ușoară cu vederea a unor comportamente deranjante se resimte, ați văzut și voi, de o manieră foarte reconfortantă. Adică ne-am înțeles reciproc greșelile și ne-am simțit bine în continuare. Sprijinul nostru principal în acest context a fost că nu ne iubim. E mult mai ușor să te uiți la un nebun obiectiv atunci când nu-l iubești. E mult mai ușor să înțelegi un nebun atunci când nu-l iubești. Până acum, în afară de noi, toți oamenii, n-am văzut pe nimeni care să nu fi eșuat în tentativa de a fenta nebunia. Dar asta e ok, mai ales că pe Domnul nostru, pe limba Lui, Îl cheamă Eșua, poate de aici și plăcerea noastră de a crucifica eșecuri.

Când suntem mici, părinții ne spun că ne iubesc, apoi ne atenționează să nu greșim, apoi ne spun că îi doare când greșim. În cazuri extreme, unii părinți ajung să se și omoare din cauza anumitor situații în care le e dat să ajungă copiilor lor. Nu e de mirare că testăm iubirea celorlalți greșind, pe principiul: Dacă o te superi, înseamnă că mă iubești. Nu e de mirare că greșim, pentru că, de fapt, căutăm în continuu, în ceilalți, un părinte pe care să nu-l doară greșelile noastre, un părinte care să ne ierte. Nu e de mirare că ne foarte greu să acceptăm că într-unul și același om există și un copil și un adult și un părinte. Eu personal, nu doar după ce mă răsfăț, înțeleg frustrarea și binecuvântarea că fiecare om își poate fi mamă și tată.

Ne-am înțeles foarte bine weekendul trecut. Am râs, am plâns, am mâncat ca vacile, am cântat, am dansat și nu ne-am împovărat unii pe alții, ci doar, maxim, noi pe noi înșine. Aspect de mare bun-simț să nu mai plasăm împovărarea în afara noastră. Ne-am înțeles și ne-am trecut complet cu vederea părțile mai puțin plăcute. Pentru că n-am apucat să ne atașăm, dar avem șanse să apucăm. Până atunci putem folosi ca reper, fiecare în viața noastră, felul acesta de detașare și în relații în care am apucat să ne atașăm deja. Să facem efortul de a-i înțelege pe apropiații noștri cu aceeași deschidere cum ne-am înțeles noi. Nu știu dumneavoastră, dar eu, cel puțin, până acum, n-am descoperit un miracol mai mare decât cel al înțelegerii. Ce arogant din partea mea să spun asta. Reformulez. Pe mine, până acum, nu m-a găsit niciun miracol mai mare decât acesta.

Înțelegerea aproapelui e deosebit de sfântă. Purifică și scoate în evidență faptul că problema nu este ceea ce ni se întâmplă, ci cum reacționăm la ceea ce ni se întâmplă. Vorba dulce se simte excepțional și dacă o spui unui perete. Vorba dulce care nu așteaptă reciprocitate. Cea care așteaptă reciprocitate se amărăște instant. Suntem un grup de oameni care am vorbit foarte frumos unii cu alții, iar asta ne-a făcut să ne simțim foarte bine, chiar să plângem de bucurie. 

Trebuie că suntem niște masochiști dacă nu repetăm experiența și în alte contexte, ca să plângem și în alte contexte de bucurie, nu de necaz. 

Ne-am înțeles bine, pentru că nu am avut conflicte acolo. Pentru că, din câte am văzut, am vaga senzație că pe toți ne aștepta conflictul acasă, chit că stăm singuri sau nu. Conflictul ne așteaptă mereu acolo unde petrecem suficient de mult timp, acolo unde suntem alături de oamenii față de care ne permit să scoatem ce e mai urât în noi. Conflictul apare în orice interacțiune cu noi înșine sau cu alții, zâmbind larg, la masă, făcându-ne semn să ne așezăm ca să îl întreținem, iar noi, politicoși, revenim în casă de la joacă, ne punem geaca în cuier, ne descălțăm și salutăm, așa cum am fost învățați să facem ca să vadă lumea că suntem bine crescuți: Sărumâna mamă, săru’mâna tata, bine te-am găsit conflict. 

Și, la cât de greu rezistăm conflictului, cred că cel mai bine l-ar interpreta Alain Delon, undeva între 28 și 33 de ani, când încă era golan și necopt și ne-ar fi părăsit foarte periodic, doar ca să vadă că se poate întoarce oricând, iar noi l-am primi. Iubim conflictual, fix ca părinții noștri și, dacă sunt, ca prin miracol, cazuri de părinți care nu iubesc conflictual, garantat ne vom lovi în ‘viață de cineva care iubește conflictual, iar educația noastră noncflictuală se duce, ați ghicit, pe pulă. Ce alunecare freudiană. Iarna pe ulița minții. 

Nu mai țin minte care a fost prima întrebare a vieții mele, dar momentan găsesc plăcere, mai rareori decât aș vrea, în a mă întreba, atunci când mă întorc acasă, iar conflictul e la masă, următorul lucru: Bună, scumpule, ești tu conflictul meu? Îl dă peste cap asta. Conflictul e orgolios și nu concepe să fie al cuiva. El e independent. Noi avem nevoie de el, dar nu ca să devină al nostru și știm cu toții întrebarea: Al cui ești, maică? A lu’ mă-ta ar fi el tentat să răspundă obraznic, dar onest, dar n-o face pentru că își pierde cumpătul pe care nu l-a avut niciodată. Și oricât de multă răbdare ar avea conflictul să ne aștepte acasă, la masă, cum intrăm pe ușă el nu mai are brusc niciun strop de răbdare și se bagă în vorbă. Se grăbește. Nu stă pe gânduri. Ci doar ocupă gândurile. Chit că doar mocnește, dar el nu mai așteaptă deloc când dăm cu ochii de el. Mocnește, mocnește, mocnește. Iar de aici sunt două variante. Ori explodează când ne ducem să suflăm în el. Ori se stinge, dacă măcar una dintre părțile pe care conflictul le strigă decide că nu e conflictul ei. Are și conflictul, totuși, un mare talent. Să îți dea impresia că ai ceva cu alții ca să nu-ți dai seama în ce hal de conflict ești cu tine însuți. Ajuns aici, ne doresc mult succes în demersurile noastre narcisice! 

Având în vedere infernul în care lumea se scaldă prin prisma iubirii condiționate învățate de la părinți și de la viață, aș spune că celălalt talent al conflictului, mult mai elegant, mult mai discret, mult mai răbdător, vorbesc despre mine, e că am ajuns să mă întreb un lucru: Al cui sunt io, maică? Că eu sigur nu copilul conflictului vreau să fiu. Poate că veți avea o reacție adversă și veți spune: Cum îți permiți tu, coaie, să spui că învățăm iubirea condiționată de la părinți? M-am gândit la treaba asta, cât de ȘI mai greu e pentru un părinte să iubească necondiționat, întrucât tentația unui părinte de a-și iubi necondiționat doar copiii e foarte mare. Cât de necondiționată e iubirea canalizată spre un singur copil sau 2 sau 3? Iubirea necondiționată nu iubește pe toată lumea? Că eu copilul ei aș vrea să fiu. Or fi și alte metode, dar singura pe care am găsit-o să funcționeze e asta de v-o zisăi. Să accept conflictul ca nefiind copilul meu, ci un copil pe care l-am găsit și l-am luat cu mine, ca să nu crească singur.

Până acum, conflictul fiind copilul meu, vă dați seama că l-am iubit, am ținut la el, l-am ținut acasă.  Să nu plece pe undeva să pățească ceva. L-am arătat la oameni să-l vadă pe ăla micu’ cum crește și el s-a făcut un ditamai voinicul, chiar amenințător și nu e sentiment ușor să-ți fie frică de copilul tău, să-ți fie frică de ce-ar putea face sau ar putea să i se întâmple. Proiectând pe el nevoile mele, l-am silit chiar să-mi aparțină, deși el nu are nevoia asta. Îl strângeam în brațe atât de tare, încât mă mir că nu l-am sufocat, să moară odată, ca să-mi iau de pe cap toate grijile cauzate de el, nevăzând diferența enormă între a avea grijă și a avea griji. Cred că e timpul să am încredere în copilul meu, să am încredere că se poate descurca și singur și să-l las să plece. 

Mai am un copil. Nu știu câți dintre voi aveți sau ați avut un câine care îmbătrânește. Câinele meu , Geta, are 16 ani și 7 luni. De ceva vreme se împuținează. Invers conflictului devine mai mică și, tot invers conflictului, mă înduioșează din ce în ce mai mult. E ca o bunică ce știe din ce în ce mai puțin de capul ei. Face în casă uneori, că nu se mai poate ține, are câteva ore pe zi în care vrea să fie urcată și coborâtă de pe canapea, are nevoie de o mângâiere ca să se asigure că nu e singură în casă, latră cu orele dacă rămâne singură. Dintre toți oamenii, ea m-a văzut cel mai des acordând atenție celuilalt copil, dar nu s-a supărat. A stat, așa, micuță și m-a răbdat până am învățat să fiu blând cu ea tot timpul. Cum mă port acum cu ea, ăsta vreau să-mi fie reperul, în a mă purta alți oameni. Și cred că fiecare avem un reper de blândețe pe care îl ignorăm în celelalte relații.

Am lăsat de câteva ori conflictul să plece, uneori cu blândețe, alteori cu furie, dar l-am chemat înapoi, că nu e așa ușor să-ți lași copilul să se ducă, deși odată cu el a plecase și judecata. În timp ce conflictul pare destul de activ și zglobiu, judecata e cea mai obosită cu putință. Abia se mai târăște din ce în ce mai grea, folosită și răsfolosită, ca o anaconda imensă care adună în ea tot răul lumii, așteptând ca lumea să o lase să zboare. Da, are aripi din lacrimi de durere, din ștreanguri la gât, din săbii ce taie din carne, din vorbe care mușcă, din sânge care îneacă, din indiferență față de nevoile celorlalți, din nevoia de validare, din neputința pe care o resimțim când nu putem să ne controlăm copiii ca să fie în siguranță, nerealizând că asta denotă o lipsă de încredere, nerealizând că neputința noastră se transmite mai departe. 

Anaconda asta grea așteaptă să zboare, iar pista de pe care poate decola este înțelegerea dintre noi, oamenii. Ea vrea să zboare, pentru că știe că în urma ei vine un șarpe mult mai mare, mult mai frumos, mult mai fălos și de o modestie extraordinară. Iertarea. Pe care toți o căutăm, de care toți avem nevoie în egală măsură, dar care nu are unde să aterizeze, pentru că pista e ocupată cu Judecata. Dar iertarea, după cum bine ați observat din proprie experiență, are foarte mare răbdare și așteaptă ziua când ne vom da seama cât de ușor se cade judecând, dar și cât de mult se cade să ne iertăm și, prin urmare, măcar să ne imaginăm momentul când părinții le vor spune copiilor și copiii le vor spune părinților: Iartă-mă că te-am judecat, mamă. Am avut o clipă impresia că asta ar fi firesc, tată. Eh, stai liniștit, tată, toți greșim! Nu te preocupa, mamă, ești frumoasă azi. Văd, că privesc cerul.

Ca să închei pledoaria, mamă și tată, eu mi-e așa dat să scriu, așa mi-e dat să gândesc, așa mi-e dat să văd oamenii, așa mi-e dat să vreau să vorbesc cu semenii mei. Semenii, ce cuvânt și mai frumos când semeni vorbe frumoase în semeni. 

Dacă vă tentează, aș fi onorat să uit tot ce am scris mai sus, alături de voi. Vreau de asemenea să vă spun că îmi voi alege un scop aparent imposibil, să fiu mamă. Și să fiu și tată. Și cred de asta mi-e și dată senzația că mă f@t singur la melodie, ca să rămân gravidă cu mine. Fiind în România, iar lumea fiind doar suferință (Buddha a zis, nu eu), pot spune că mă fut singur la doină, aspect inutil și nu, având în vedere că, poate, până la urmă, voi accepta că oul nu are cum să se ouă atât timp cât se vede doar ou, nu și găină, efectiv în dinamica unei iubiri perfecte față de paradox, pentru că fix în contextul ăsta nu contează doar prezentul, ci și viitorul și mai ales trecutul care a fost înainte de amândouă, oul și găina. Mai ales că amândouă conține ouă, la fel cum amândoi conține oi, ca să ne prindem noi că în prezent contează la fel de mult capacitatea oului de a deveni găină în viitor, cât și a găinii de a fi fost ou în trecut. 

Analogia cu oile este de domeniul evidentului și psihologic și științific și religios, întrucât ne uităm unul la altul ca oile, întrebându-ne de unde a apărut turma, căutând răspunsul la întrebarea ce a fost mai întâi oul sau găina. Răspunsul este Cuvântul, căci altfel cum dreacu’ s-ar mai fi definit ele ca să fie? N-a ținut de ele. Așa că, mamă și tată, vă mulțumesc că mi-ați acceptat oferta, mai ales în contextul în care nici dumneavoastră, nici eu nu am avut de ales, întrucât împreună nu putem fi decât martorii celei de-a doua veniri care, paradoxal, ne va părea prima venire în fire.

Voi încheia acest text, cum e și firesc, cu dedicații. Ca urmare a experienței noastre pline de înțelegere săptămâna trecută, ne voi dedica câte un titlu de carte fiecăruia dintre cei care am participat, iar unele cărți sunt trăite, nu scrise. Pupiciuri.

1. Ieși! Ajutorul vine doar din exterior. Eu sunt exteriorul.
2. Vă voi cânta pe două voci până mă voi auzi pe una.
3. O fi scris să nu scriu? Cum să te naști paradox și să mori dilemă.
4. Deși m-am schimbat radical, tot am rămas genul soțului.
5. Să nu muști când nu poți să latri. O agilitate transformată în performanță.
6. Dincolo de sfaturi și cartofi. Viitorul vine mai târziu.
7. Legea libidoului și independenței nu se învață în familie.
8. Avionul care a zburat în flăcări ca să devină aeroport.
9. De ce sunt singura mamă într-un ocean de adolescenți? Coincidență sau destin?
10. Desfrâul decenței. N-am știut c-am nimerit unde trebuie.
11.  Ce te ambalezi, fă, așa? Îmi împachetez sensibilitatea.
12. Ce n-am avut și ce am pierdut. Tratat de evitare a moștenirii genetice. 

Nota B365.ro – Tot teleșpan, mai jos:

• Am fost la bioenergetician lângă București și am aflat ce am fost în viața anterioară
• Locul unde mănânci excelent toamna asta
• Riscurile datingului în București, după 40 de ani