Un muzeu al copilăriei româneşti- cu 12.000 de jucării, gândit de un inginer din București FOTO

de:
28 feb. 2015
1 Afișari
Un muzeu al copilăriei româneşti- cu 12.000 de jucării, gândit de un inginer din București FOTO

Inginerul Cristian Dumitru a pus pe picioare muzeul (deocamdată) nepublic al jucăriilor româneşti, bazat pe colecţia sa personală de 12.000 de jucării, adunate în peste 40 de ani. Doreşte să îl transforme într-un muzeu propriu-zis însă, până când va reuşi să convingă statul să investească într-o asemenea iniţiativă, le prezintă tuturor prin expoziţiile sale şi pe muzeuljucăriilor.ro.

CUM STRÂNGE UN OM 12.000 DE JUCĂRII

Spune că, încă din anii 80, avea sute de jucării strânse, iar colecţia s-a îmbogăţit considerabil cu piese primite de la prietenii care n-au mai fost interesaţi de ele după ce s-au întors din armată:

„Când au venit din armată, toţi prietenii mei, chiar dacă mai aveau jucării prin casă, n-au mai strâns jucării, machete. De fapt, în perioada aceea depăşisem nivelul de jucării, aveam machete de maşini, de avioane. Toată lumea se aştepta să renunţ şi eu, dar mi s-a părut interesant şi am preluat multe din jucăriile prietenilor şi verilor mei. Am început să bat şi târgurile de vechituri. După 90, mulţi au plecat din ţară şi nu puteau să-şi ia decât două-trei cărţi şi lucruri personale. Aşa că multe au ajuns prin târguri de vechituri, tomberoane, fiind recuperate de mine.”

Nu un muzeu al jucăriilor,  ci 
un muzeu al copilăriei româneşti

Inginerul spune că a ales să se axeze pe jucării româneşti, deoarece nu ar fi de interes pentru români „cea mai frumoasă şi scumpă jucărie din Olanda”, pentru că nu le-ar transmite nimic. El doreşte ca acest muzeu al jucăriilor să fie, de fapt, un muzeu al copilăriei, scopul său fiind de a transporta vizitatorul, prin intermediul lui, în primii ani de viaţă:

„Dacă îi arăt o jucărie din copilărie, pe care o ştie de la grădiniţă, are mai multă valoare. La noi, oamenii nu apreciază un muzeu al jucăriilor decât în măsura în care îi trezeşte amintiri despre copilăria lui, un muzeu al copilăriei lui.”

Se pare că a reuşit acest lucru şi prin expoziţiile temporare pe care le organizează, căci, la un moment dat, o doamnă de 60 de ani, care se uita la jucăriile expuse, a văzut o păpuşă simplă din paie. După cum povesteşte Cristian Dumitru, femeia a început să plângă întrucât păpuşa semăna cu cea din copilăria ei.

„Cred că o colecţie de jucării de acum 50 de ani ar putea fi folosită şi în scopuri medicale”, completează colecţionarul, adăugând că jucăriile sunt, de fapt, o reflectare a epocii în care au fost făcute.

Cu banii daţi pe jucării
îmi luam o casă în Bucureşti
 

Deşi spune că colecţia sa e bogată în piese sentimentale, nu neapărat scumpe, dacă e să calculeze câţi bani a investit în ea, ajunge la preţul unei case în Bucureşti: „Jumătate din salariile din ultimii 20 de ani şi jumătate din prime le-am dat pe jucării” .

Spune că familia l-a susţinut la început, dar mai puţin odată cu trecerea timpului. Şi, deşi viaţa într-o casă cu mii de jucării pare să fie visul oricărui copil, adaugă că cei doi copii ai săi au fost crescuţi cu noţiunea de jucării de colecţie. „Aveau jucăriile lor şi jucării de colecţie”, explică bărbatul.

Cele mai vechi jucării din colecţia sa au peste 100 de ani: de exemplu, o păpuşă de porţelan şi un motor cu aburi. Mai deţine şi un tanc din anii 30, pe care îl consideră cea mai scumpă piesă din colecţie (valorează circa 1000 de euro), dar şi o jucărie- submarin din timpul primului război mondial.

Jucăriile sunt depozitate într-un garaj „în care nu pot intra”, o căsuţă la ţară „cu magazia sigilată” şi un apartament „în care mă simt incomod şi în care nu aş putea organiza vreo petrecere”.

 Muzeul Jucăriilor- în Bucureşti? 

De când a decis să deschidă un muzeu al jucăriilor, a vizitat mai multe muzee de profil din străinătate. Spune însă că nu este sigur cum ar trebui să fie şi nici nu s-a decis dacă să-l deschidă în Capitală sau în alt oraş din ţară.

„M-am dus la muzee de jucării din afară să văd, în Paris, Alsacia, Valea Rinului şi nu pot să spun că e un lucru banal, dar ca atracţie într-un mare oraş… pentru mine e o mare dilemă, cum ar trebui să fie… într-un oraş mare, în Bucureşti ar fi cel mai comod. Dar lumea în Bucureşti nu e obişnuită să vină la muzeu. În Bucureşti, nu te duci nici la Muzeul de Artă, unde au o bogăţie de tablouri, nici nu se poate vizita într-o zi.”

Subliniază însă că, în spatele oricărui muzeu al jucăriilor, stă o iniţiativă a statului, a primăriei. Pe de altă parte, adaugă că el şi-a făcut datoria: a adunat un fond uriaş de jucării.

O altă problemă în înfiinţarea muzeului: riscul ca cei mici să nu fie interesaţi de el.

„La expoziţiile organizate am încercat să studiez reacţiile copiilor vizavi de jucăriile bunicilor. Cele care fac ceva sunt atractive pentru ei. Dacă se pot juca cu ele, e şi mai ok. Din păcate, e greu de trecut de la o tabletă la o jucărie care nu face nimic. Le explic că acest căluţ e umplut cu paie. Şi toţi întreabă „Şi ce face?”. Nu face nimic, nici nu-şi mişcă picioarele.”

Fabricile de jucării româneşti, închise din cauza celor chinezeşti

Inginerul vorbeşte cu regret despre cum, după 90, fabricile de jucării din România au fost închise din cauza jucăriilor chinezeşti şi turceşti care au apărut pe piaţă. Încet, încet, nimeni nu mai voia să cumpere jucăriile româneşti, care nu erau frumos colorate şi nici nu aveau o componentă electronică.

„Nu mai cumpăra nimeni o jucărie românească urâtă şi scumpă, când putea să-şi cumpere două jucării chinezeşti, frumoase- chit că alea chinezeşti ţineau o vară. Asta e altă caracteristică a jucăriilor româneşti. Pe cele româneşti le dădeai mai departe, când creşteai, ajungeau la veri mai mici. Şi-au îndeplinit vocaţia cu prisosinţă, din păcate nu au supravieţuit foarte multe. Aceeasi jucărie a înveselit mai multe generaţii. Azi, dacă încerci să dai o jucărie unui copil, te arestează SANEPID-ul, trebuie să o dezinfectezi de 10 ori, nu ar primi-o părintele.” 

Jucăriile de altădată vs. Jucăriile de azi

Pe lângă faptul că jucăriile de altădată erau concepute fără la fel de multe restricţii, cu muchii tăioase şi piese care pot fi înghiţite, erau şi mai rare în casa copilului.

„Noroc că noi am supravieţuit neştiind toate acestea, ne-am zgâriat, am ros urechea porcuşorului de cauciuc, n-am păţit nimic. Înainte, primeai o jucărie de Moş Gerilă, aveai puţine şi aveai grijă de ele. Aveam o maşinuţă şi coboram în zilele ploioase în scara blocului, cu ceilalţi copii, şi fiecare se juca cu maşinuţa celuilalt. Dacă te uiţi acum, părinţii cumpără jucării la fiecare ieşire la mall. S-a cam pierdut bucuria.” 

Cookies