Un fel de odă lui Vodă Mavrogheni, care se plimba prin mahalalele Bucureștiului cu sania trasă de cerb. Bucureștenii și animalele de companie

Dacă s-ar teleporta un bucureștean de la sfârșitul secolului al XIX-lea în orașul de azi, n-ar înțelege ce e cu cohortele de Cuțu-Cuțu, plimbate cu precizie de ceasornic prin jungla urbană de indivizi bizari, robi costumați de jogging.

N-ar recunoaște nici măcar câinii din rase atât de încrucișate, unul mai alien ca altul. Și nici mâțele total chelite, fără pic de păr, superbele pisicuțe Sfinx înviate direct din piramida faraonilor, preferate de alergici.

S-ar întreba, poate: Ce e cu hotelul pentru necuvântătoare răsărit în vechea urbe, ce înseamnă sutele de pet vet shop-uri înșirate pe marile și micile artere ale orașului, unde duhnește de te trăznește a somon, a miel neînțărcat și a vacă maturată?

A fost sfârșitul lumii și, după el, animalele au luat puterea pe pământ? Cine plimbă pe cine? Cine poartă la gât o lesă invizibilă care-l târăște din casă fie caniculă, fie crivăț, fie zloată, fie tornadă?

De la familia regală a României la Nicolae Ceaușescu, cu al său Corbu, animalele de companie și-au cerut (și au obținut) dreptul lor sub soare, sub plapuma și sub acoperișul omului

Teleportatul din vechiul București n-ar pricepe nici ce e cu covorul de asfalt încins, răhățit perlat la tot pasul de privilegiatele odoare. Înzestrate cu lese colorate, hamuri profi, arătoase, cu papa gourmet, asigurată de numeroasele firme de profil, animalele de companie de azi au dat naștere unei întregi industrii extrem de profitabilă care trăiește din slăbiciunea noastră pentru prietenii cei mai buni ai omului.

“Bubico, șezi mumos! Bubico, mânca-l-ar mamița pe el !”

Relația de afect a bucureșteanului cu necuvântătoarele de companie datează cel mult de la începutul secolul XX, când mai degrabă cucoanele se afișau cu câte un Bubico drăgălaș, pomădat și parfumat, numai bun de aruncat din tren de Grigore Vasiliu Birlic în adaptarea pentru televiziune a faimoasei schițe, publicată de I.L.Caragiale în 1901.

-Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da’ rău!

-Aș! Nu e rău, zice cocoana; până se-nvață cu omul, dar nu știți ce cuminte și fidel este, și deștept! Ei bine! E ca un om, frate! Doar că nu vorbește…

Apoi către paner, cu multă dragoste:

Unde-i Bubico?.. Nu e Bubico!

Din paner se aude un miorlăit sentimental.

-Să-i dea mama băiețelului zăhărel? Bubico! Bubi!

Băiețelul scoate capul cu pănglicuțe.. Mamița-l degajează din țoalele în cari dospește-‘nfășurat și-l scoate afară. Bubico se uită la mine și mârâie în surdină. (Ion Luca Caragiale, Momente și Schițe, volum publicat în 1901).

N-ar pricepe ce e sumedenia de cățeluși și pisicuțe, afișate azi în autobuzele STB (că e voie cu ele), nici măcar excentricul Vodă Mavrogheni, care se plimba prin mahalalele Bucurescilor cu sania trasă de cerbi, anume dresați, așa cum îl vedem într-o litografie de epocă de la finalul secolului al XVIII-lea.

Adrian Majuru în “Animalul de companie la români”, M.M.B: Istoria animalului de companie este legată de viață urbană. În societatea românească urbană de la începutul secolului al XIX-lea aflăm primele mărturii despre animale exotice aduse pe filiera otomană și care variau timpul liber și lipsit de griji al boierimii noastre. Erau preferate în special păsări exotice pentru întinsele grădini ale reședințelor boierești. Familia Suțu a avut o astfel de grădină în jurul palatului lor, cu multe păsări exotice, de la papagali și lebede până la păuni, către anul 1900.

Luți, pudelul mare, alb, al prințului Grigore Suțu și al soției sale, Irina. Când cățelușa a murit, soții Șuțu au împăiat-o și au așezat-o în capul scărilor de la Palat

Așa se face că prințul Grigore Suțu, mare paharnic, și soția sa, Irina, aveau la Palatul lor din mahalaua Colței (azi, sediul Muzeul Municipiului București) o grădină cu fazani și pelicani, dar și un servitor maur exotic, pe Soliman.

Dar lumina vieții lor, copilul lor era cățelușa Luți, nelipsită de la balurile familiei sau de la plimbările cu trăsura la Șosea. Ne-o imaginăm pe cățelușa Luți fericită în grădină princiară, alături de fazani, berze și cocostârci.

Descrierea grădinii luxuriante a Palatului Suțu o face George Costescu în “Bucureștii Vechiului Regat”, 1944.

Chiar în spatele statuiei Voievodului Mihai Viteazul se aflau atunci geamlâcurile de flori (sera) ale grădinei palatului acesta, grădină ce era foarte bine îngrijită și populată cu păuni, fazani și pelicani, cocori, berze, cocostârci și alte păsări mai domestice cari ciuguleau pe pajiștile de iarbă în deplină libertate.

Între cele două porți ale grilajului din fața palatului- porți împodobite cu câte un soare aurit și cari se văd și astăzi – era și un basin cu joc de apă în care sburdau lebede, lișite și gâște sălbatice, în vreme ce ambele intrări erau străjuite, zi și noapte, de arnăuți.

Citește și povestea Palatului și a Grădinii Suțu:

• EXCLUSIV I “Casa Suțu, palatul și fantomele sale”. O zi din viața extravagantului cuplu Irina și Grigore Suțu, supranumiți Turcul și Cămila, și sofisticatele lor baluri din vechiul București

Take Ionescu și soția sa aveau animale de companie: o maimuță, un urs și mai mulți câini de talie mică și mare. “Take, La Bouche d’or”, Tăkiță, gură de aur, boierul necuvântătoarelor

Și tot pe la 1900, în mijlocul orașului, pe strada Cătunului, avocatul și omul politic Take Ionescu își amenajase o exotică menajerie chiar în curte. Prima lui soție, frumoasa englezoaică Bessie Richards, ținea de toate în grădina palatului: câini de talie mare și cățeluși mici vreo zece la număr, căprioare, un urs și o maimuță, “extrem de violentă”, după cu povestește Maude Rea Parkinson, profesoară de limba franceză și engleză a copiilor de boieri, în volumul “20 de ani în România, 1889-1911”, editura Humanitas.

De altfel, doamna Bessie este cea care a înființat “Societatea pentru prevenirea cruzimii față de animale”, prima din București și din țară.

“Dansează ursul românesc”, cel mai chinuit animal de companie și profit, intrat în folclor

Adrian Majuru în “Animalul de companie la români”, M.M.B: La marginea societății avem țiganii nomazi, care dresau animale crescute de mici precum urșii, și pe care-i plimbau prin târguri și iarmaroace. Îi plimbau fie pentru spectacole ad-hoc, fie pentru activități terapeutice rudimentare, precum îndreptarea spatelui realizată prin greutatea ursului, care calca spinarea celui aflat în suferință. Apar curând menajeriile, prezentarea ambulantă, de la un târg la altul, a animalelor exotice de mărimi mici și medii. Astfel de menajerii au fost în orașele românești inclusiv în perioada interbelică, grădinile zoologice fiind înființate după 1947.

Tot în zona spectacularului avem și maimuțele plimbate prin oraș de țigani nomazi și puse să facă tumbe contra unui preț. Dar, curând după 1900, apar spectacolele cu dresuri de animale, care însoțeau trupele străine de circari, lucru petrecut până dincolo de 1945.

“După 1830, se impune treptat moda animalelor de talie mică, pisici și câini, care însoțesc de obicei lumea feminină sau pe aceea a copiilor”

Adrian Majuru în “Animalul de companie la români”, M.M.B: Apoi, chiar și pentru femei, câinele de talie mare devine un tovarăș de promenadă, către 1900. Tot pentru începutul secolului XX avem și proverbiala în epocă, pasiune a doctorului Nicolae Minovici, pentru câinii de rasă, având în vila sa de la șosea, o adevărată colecție de astfel de câini, care-i păzeau vila. Aceasta deoarece el locuia într-un apartament al Societății “Salvarea”, unde și lucra o bună parte a zilei.

Goliat, cățelușul care îl însoțea pe doctorul Minovici chiar și în vizite protocolare sau medicale

Ferma de la Băneasa, care înconjura vila doctorului Minovici, mai însemna și o crescătorie de păsări de rasă, cu precădere cocoși și găini din toată Europa. Dar însoțitorul care-l va cuceri pe Minovici va fi cățelușul numit “Goliat”, găsit de doctor abandonat pe stradă în timp ce se plimba la Șosea. Adoptat imediat, Goliat l-a însoțit pe medic atât în cazul vizitelor protocolare, cât și atunci când trebuia să facă o vizită medicală. Goliat îl însoțea pe doctor pretutindeni. Se întâmpla în anii 1930.

“Anii de după primul război mondial au mai adus ceva nou. Înființarea multor societăți de protecție a animalelor domestice și a animalelor de companie”

Adrian Majuru în “Animalul de companie la români”, M.M.B: Deși erau un rezultat al vieții urbane, aceste societăți și-au extins câmpul de activitate mai ales în zona rurală. Avem o astfel de societate de protecție a animalelor la nivel național, care l-a primit ca membru și pe dr. Mina Minovici, și care prin activitatea sa științifică sau cursurile de popularizare susținute, a reușit să sprijine activitățile societății în zone populare foarte largi.

Pentru prima dată existau obiective ferme de protejare a animalelor domestice între care interzicerea sacrificării lor pe stradă sau abandonării lor prin înfometare sau alungare; îngrijirea animalelor bolnave și pedepsirea celor care distrugeau mediul lor de viață. Se intervenea și cu obiective clare privind conservarea mediului sălbatic sau domestic, după cum se poate observa pe lista angajamentelor prezentate pe cartea de membru al unei astfel de societăți interbelice.

“În anii perioadei comuniste, 1948-1989, prezența animalului de companie era fie un apanaj al nomenclaturii, fie numai o necesitate de siguranță pentru aceia care locuiau la curte”

Adrian Majuru în “Animalul de companie la români”, M.M.B: După eliminarea restricțiilor de acest fel, după 1989, a fost readusă în viața omului opțiunea de a îngriji un animal de companie, iar oferta este de-a dreptul explozivă: de la porcușori de Guineea și veverițe canadiene până la toate încrucișările posibile între rase de câini și pisici. (Materialul semnat de Adrian Majuru, manager al M.M.B, a fost publicat în publicația lunară “București în 5 minute”, tipărită de M.M.B)

O piață de miliarde de dolari, cheltuieli tot mai mari pentru hrana și asistența medicală a animalelor de companie

În prezent, se preconizează că dimensiunea pieței globale de îngrijire a animalelor de companie va crește de la 302, 89 miliarde de dolari la aproximativ 569, 51 miliarde de dolari până în 2033. Creșterea pieței este determinată de ridicarea gradului de conștientizare privind bunăstarea animalelor și de adoptarea tot mai frecventă a animalelor de companie, conform globalnews.com.

“Bubico, șezi mumos, că inteligența artificială o să ne spună ce vrei tu să zici”

Dispozitivele portabile care măsoară semnele vitale și traduc ce exprimă animalele de companie cu ajutorul inteligenței artificiale sunt doar două exemple de tehnologie care schimbă radical industria îngrijirii necuvântătoarelor.

Îmbăiere, periaj, tăierea unghiilor, tratamentul împotriva puricilor și căpușelor, hrană bio, hrană gourmet, medicamente, vizită de veterinar, dog gadgets, cat gadgets, hotel cu cazare pentru orice animal de companie apărut în București, toate acestea înseamnă o sursă inepuizabilă de câștig pentru afacerile apărute în jurul animalelor de companie.

Sursa foto cățel în autobuz: Dreamstime