Un careu de dame imbatabil(e). Knock-out la Excelsior

Dacă v-aș spune să mergeți să vedeți un spectacol despre condiția femeii în Epoca Victoriană *), v-ați duce? Probabil că nu. Dar dacă v-aș spune că e despre misoginism și/sau feminism? Oh, da! Dar dacă v-aș spune că e despre o lume subterană, unde imposibilul devine posibil? Mbine, poate… Dar dacă v-aș spune că e despre adevăruri profunde ale existenței pe care femeile le trăiesc și în zilele noastre (nu, nu le trăiesc, dar dă bine în cronici să spui asta)? Hai, ne lași?

Prin urmare, n-am să vă spun ceea ce oricum au grijă să vă spună cronicile care descifrează sensuri adânci și dau substanță filosofică unor replici triviale. Knock-out, licența percutantă a traducerii autohtone (titlul original este „Dulcea știință a vânătăilor”) este un spectacol despre patru femei care își depășesc condiția, oricare va fi fiind ea, dincolo de așteptările publicului și chiar ale lor. Restul e context. Și când spun că patru femei își depășesc condiția, mă refer nu doar la personaje, ci și la actrițe. Care fac, în afară de ce au învățat la școală să facă, ceva deopotrivă spectaculos și uimitor: boxează. Nu este o figură de stil, boxează în cel mai direct sens al cuvântului. Cu pumni în plex și la figură. Și subliniez, cu riscul de provoca stridențe repetitive: nu boxează figurativ. Ci în cel mai sportiv mod cu putință, într-un ring aproape profesional, care domină scena, chiar și atunci când nu e montat.

Trebuie să deschid o mică paranteză pentru cei care deja au ridicat o sprânceană: ce mare scofală să simulezi că dai câțiva pumni? Ei bine, vă spun din nou că nu simulează, dar dincolo de asta, boxul, deși pare un sport cât se poate de simplu, în realitate nu e deloc așa, ba mai mult, poți vedea de la o poștă diferența dintre niște pumni aplicați (chiar și în aer) de un practicant al acestui sport și cei ai unui neofit. În plus, consumul fizic este foarte intens, încât pugiliștii abia mai respiră după o repriză de câteva minute. Iar în cazul nostru, pugilistele aveau nu doar să-și regleze respirația, ci și să spună replici, să stea în pielea personajului.

Nu știu cât timp s-au antrenat, pentru că e limpede că au luat lecții de box, cert e că pe scenă fac minuni. Circumstanță agravantă: în condițiile unei intrigi destul de complicate, cu acțiune pe mai multe planuri, cu drame interioare exteriorizate în doze mici.

Merită așadar menționate, cu majuscule bolduite, cele patru protagoniste, care lasă o sală întreagă cu respirația tăiată: Oana Predescu, Dana Marineci, Andreea Șovan și Andreea Hristu. O mențiune specială pentru cea din urmă, care pentru mine a constituit o surpriză extrem de plăcută, fiind la primul rol în care o vedeam „la față”. Cel puțin pentru gustul meu, scena de pe pian este antologică.

Mai trebuie spus că e un spectacol lung, cu text foarte dens, care trebuie urmărit cu atenție, cu multă tensiune dramatică, cu multe (alte) personaje, dintre care trebuie să-l menționez pe Mihai Gruia Sandu care dă un plus de greutate artistică aripii masculine a distribuției. Dar, din toate aceste motive,  nu puteți să nu-l vedeți.

Detalii, program și bilete – aici!

P.S:. *) Londra, 1869. În plină epocă victoriană. Patru tinere femei din medii sociale diferite și rigid delimitate sunt atrase în lumea underground a boxulului feminin de către excentricul profesor Charlie Sharp, un paria social al vremii. Într-o societate dominată de prejudecăți, tabuuri, inechități sociale și de gen, Violet Hunter, Matilda ’Matty’ Blackwell, Anna Lamb și Polly Stokes experimentează o libertate neașteptată în ring, fiecare vânătaie devenind un simbol al redescoperirii de sine. Violet Hunter, o infirmieră care își dorește să devină medic în patriarhatul Angliei victoriene, Polly Stokes, o muncitoare în minele din Nord, Matty Blackwell, o imigrantă din Irlanda,  Anna Lamb, o casnică blocată într-o relație toxică, luptă, încorsetate de haine și de reguli nedrepte, într-o lume a bărbaților, pentru titlul de „Campioană Mondială la Box” în Amfiteatrul Îngerului. (din prezentarea oficială)

Nota Redacției: Până se mai programează „Knock-out”, l-am întrebat pe Radu ce mai merită văzut în perioada următoare. Zice că, musai:

Tartuffe, la Teatrul Mic
Oxygen și Să vorbesc cu tine, la Teatrelli
Anatomia unui clișeu, la Teatrul Stela Popescu (se joacă la Sala ARCUB)