Ucenicul Regizor

Urmăresc de câțiva ani buni, cu mare interes, cariera lui Andrei Huțuleac. L-am cunoscut în „Trupa fără nume” a lui Victor Ioan Frunză, unde a strălucit în câteva roluri memorabile, dintre care amintesc: Tipătescu („O scrisoare pierdută”), Mozart („Amadeus”), McMurphy („Zbor deasupra unui cuib de cuci”) și, desigur, Hamlet. Roluri mari, cu care foarte puțini actori au avut șansa să se întâlnească înainte de a împlini 30 de ani, oricât de talentați vor fi fost. Andrei Huțuleac a avut această șansă rarissimă, și vorbim de spectacole de înaltă ținută, nu de încropeli amatoristice, dar a avut și talentul necesar pentru a o fructifica. 

Era de așteptat, spun eu, nu pentru că așa ar fi fost imperios normal, ci pentru că așa am simțit, că o astfel de „rara avis” nu avea cum să nu-și ia, la un moment dat, zborul din cuib. Sau, ca să rămânem în zona rolului în care mie mi-a plăcut cel mai mult, să nu mai zboare deasupra cuibului, ci să se îndrepte către alte zări. A mai venit și pandemia, urmată de Marea Glaciațiune Culturală de la Primăria Capitalei, ambele cu efect de catalizator pentru cariera „solo” a lui Andrei, care a devenit un soi de balaur cu trei capete. Pentru că actorul împarte același trup și suflet cu regizorul de film și cu directorul de scenă.

L-am aplaudat în „Noaptea lui Helver” (TNB), în „Funia” (Teatrul Infinit) sau în „Părinți și copii” (TNB), i-am văzut, la cinema, cele două filme („Copacul Dorințelor” și „Dogpoopgirl”), care însă nu m-au convins, i-am văzut (chiar la premieră) cele trei piese de teatru pe care le-a regizat până acum. Am fost la „California suites” (găzduit atunci de unteatru, acum s-au mutat la Metropolis) între două valuri ale pandemiei, o piesă cu care nu prea ai cum să greșești, la care am savurat, alături de actori, care au jucat cu o poftă nebună, picăturile de „rouă” după atâtea luni de secetă teatrală. Am bătut apoi drumul la Brăila, să văd „Naufragiat”, un spectacol la care am fost pur și simplu entuziasmat de ingeniozitatea abordării unui text destul de puțin ofertant pentru anul 2022. În fine, ultima producție marca Huțuleac, „Interesul General”, de Aurel Baranga, a avut premiera în weekendul trecut la Teatrul Dramaturgilor Români.

Nu sunt eu în măsură să-mi dau cu părerea în legătură cu cariera lui Andrei Huțuleac, și nici nu e treaba mea, pe mine mă interesează doar produsele sale finite și modul în care le livrează către public. Totuși cred că balaurul de care pomeneam mai sus e cam energofag sau „self-vampir” și tare mă tem că încercând să vorbească pe trei voci, fiecare în altă limbă, rezultatul va fi că niciuna dintre voci nu va crește la potențialul ei real, chiar dacă împreună vor face suficient de mult zgomot. Desigur, mi-aș dori să mă înșel, pentru că o atare evoluție ar fi cât se poate de congruentă cu interesul general. Al publicului.

Revenind la „Interesul general”, prima mea senzație a fost asemănătoare cu cea pe care am încercat-o la „Ucenicul Vrăjitor”, deși cele două spectacole nu au absolut nimic în comun. Senzația însă era aceea a unei orchestre cu muzicieni atât de valoroși și obișnuiți să cânte împreună de multă vreme, încât o pot face foarte bine și fără dirijor. Senzația mea e însă doar parțial corectă, și anume în partea cu valoarea orchestrei, în cazul nostru, a distribuției, alcătuită din actori de primă mână, super talentați, care au avut (toți!) și șansa să se rodeze împreună în numeroase spectacole a căror direcție de scenă i-a aparținut lui Victor Ioan Frunză. Partea falsă a senzației mele e cea legată de lipsa dirijorului. De fapt, ideea e că ar fi putut să lipsească, însă el NU lipsește. Și chiar dacă viziunea sa nu debordează de originalitate, pentru că spectacolul seamănă destul de mult cu „Mobilă și Durere” (re-montat la același teatru!), în realitate nici nu prea s-ar fi putut altfel. Și asta pentru că te obligă textul, epoca, dimensiunile scenei și chiar actorii. 

Ar fi putut Andrei Huțuleac să mai umble pe text (de exemplu, să elimine apelativul „tovarăș”, irelavant pentru Millennials), să ceară un decor minimalist-abstract, să apeleze la proiecții video, iar scenele de sex să fie mai explicite? Sigur că ar fi putut. Dar ar fi fost păcat. Cu siguranță n-ar mai fi ieșit aceeași comedie spumoasă, aceeași frescă a unei epoci apuse dar ale cărei tare se regăsesc bine-mersi și în zilele noastre. Așa că Andrei Huțuleac și-a asumat rolul (cel puțin aparent) de ucenic, care vine la pachet și cu minimalizarea meritelor sale, pentru a fi sigur că livrează publicului un spectacol de neratat. Sau, cu alte cuvinte, Ucenicul Regizor s-a transformat în Ucenicul Vrăjitor.

P.S. Am și o critică serioasă, de data asta: la începutul anilor 70, când a fost scrisă piesa, și când se petrece acțiunea, încă nu apăruseră magnetofoanele Kashtan. Cred că nici Maiak. Poate, cel mult, Tesla Sonet Duo.

P.P.S. Știți bancul acela genial, nu? Cu ce făcea Iosif Sava atunci când NU asculta muzică? Păi ce să facă, derula! Parafrazând, știți ce făcea Andrei Huțuleac când nu juca? Regiza! 🙂 

Detalii, program și bilete – aici!