Tunete și fulgere într-un autobuz STB, unde o doamnă în cămașă vesel înflorată face o teribilă criză de nervi

Căldură deja mare, mon cher, inclusiv prin STB. Mare și apetența pentru dialog a pasagerilor din autobuze. Poveștile funcționează mai bine decât aerul condiționat. Și-i și răcoresc pe protagoniști.

🚌 Călătoarea poartă o cămașă înflorată. Dacă te-ai lua doar după imprimeu, ai spune că are o zi cât se poate de veselă. Greșit. Chiar dacă afară e un soare orbitor, ea tună și fulgeră, pe linia lui 484:

– Pe mine să nu mă pună să schimb programările la pacienți, că cu mine nu ține! Astea-s toane de oameni care au prea mult timp liber! N-au ce face și-și găsesc de lucru: se-apucă să sucească programările! Nu schimb nicio programare, că nu facem aici după cum ne taie capu’! Că vor să le schimbe ca să adune câte o zi liberă. Și să-ți mulțumească pentru cadou. Da’ eu le-am spus: „Ăsta nu-i niciun cadou! Că trebuie să recuperați după aia! Ce se recuperează nu se numește cadou! Că doar nu-i ziua de naștere a nimănui!”. Problema cu ele e că-s și proaste, și nesimțite. Și cu oameni din ăștia nu poți lucra. Când se combină prostia cu nesimțirea, rezultă dezastru. Pe mine să mă lase în ale mele și ele să-și vadă de-ale lor!

Pauză de respirație. Apoi, fără preaviz, fraza care încheie apoteotic totul:

– Și nu uita s-aduci salata de varză!

🚌 Fetița are vreo 5-6 ani. E blondă, iar părul creț e prins în două codițe perfecte. Mușcă din mărul verde pe care i-l ține, competent, mama și scanează cu ochii albaștri tot ce aleargă pe-afară, odată cu autobuzul 226.

– Mami, coborâm și mergem la locul de joacă?

– Nu mergem, mai facem o pauză…

Copila nu vede sensul unei asemena întreruperi:

– De ceee?

– Pentru că ieri am stat în parc ore întregi, de dimineață până seara. Și alaltăieri la fel. Să mai lăsăm locul de joacă și pentru alți copii.

– Mai bine se duc ei în parc și ne lasă nouă locul de joacă!

– Mai vorbim mâine, vedem. Poate nici n-o să mai fie atât de cald…

– Da, azi e cald tare, bine că am pantaloni scurți! Mami, tu de ce nu porți pantaloni scurți?

– Nu știu…

– Ți-e frică?

Mama zâmbește:

– Poate, nu știu…

– N-are de ce să-ți fie frică! Pantaloni scurți pentru acasă ai, nu?

– Da, dar nu mi-am cumpărat și pentru afară. 

– Data viitoare, când mergem la magazin, să-ți cumperi, da?

– Îmi cumpăr.

– Bine! Dar, până atunci, ce facem? Vrei să facem schimb?

– Ce fel de schimb?

– Eu sunt mama și tu copilul!

– Bine, facem, dar după ce coborâm.

– Dar până coborâm, tu mă întrebi de multe ori „Câth mai avem, când athungem?”. Și după aia te țin în brațe!

– Păi poți tu să mă ții pe mine în brațe?

– Da, că ești bebeluș! Te țin de mână și e ca și când te-aș ține în brațe! Ca să nu plângi!

🚌 Bărbatul tuns scurt e agitat. Din discuția lui telefonică rezultă imediat și de ce.

Da, mă, știu, documentele alea ar fi trebuit trimise pe mail. Da’ și tu știi că mereu ai de-a face cu dobitoci din ăștia… ca mine! Scuze, omule, trimit alea imediat ce-ajung la birou!

Mai multe Cronici STB, mai jos:

• Scuza supremă pentru iubi răsună în STB: “Viața mea, sunt în tramvai, c-am adormit în metrou!” Transbordarea a fost, negreșit, dificilă
• Un spectacol ratat. Momentul în care călătorii STB din 226 privesc fascinați afară. Un bucureștean îi dezmeticește: Râdem noi acum, dar ei vor râde după!
• Negocieri dure în STB, între o bunică și un țânc peltic. Și o importantă dezbatere despre cum se țin banii corect în poșetă