Tsunami în sufragerie. Familia tradițională a fost făcută de rușine în filmul „My happy family”. Cronica unui excelent film georgian

Îl găsiți pe Netflix, este o producție georgiană, se numește My happy family, și numai happy nu este. Este genul acela de film venit din altă lume, proaspăt, autentic, original care nu rulează la cinematografele din mall, dar care câștigă tot ce poate fi câștigat la festivalurile de film mari și importante. A luat marele premiu la Tiff în anul 2017, dar și premiul pentru cea mai bună interpretare acordat actriței din rolul principal. A primit premiul pentru cel mai bun regizor la Sofia, a ajuns la Sundance și a fost nominalizat la Berlin. E vorbit în limba aceea aspră, caucaziană, care are un alfabet propriu încă din anul 412, după Hristos, limba nativă a lui Stalin. Și are un subiect simplu și plin de forță: la vârsta de 52 de ani o femeie educată, profesoară de georgiană, își lasă toată familia baltă și pleacă de acasă. De tot. Definitiv. De ce?

Este ziua în care Manana împlinește 52 de ani și, în loc să facă prăjituri acasă, ea își caută un apartament în care să se mute. Găsește ceva mic, ieftin și murdar, la periferia orașului Tbilisi, dar nu contează, bate palma cu proprietara pentru că este foarte hotărâtă să plece de acasă. Imaginea este semnată de un român, Tudor Panduru (Malmkrog, Cinema mon amour) cu infinite planuri secvență de un realism sincer. Autoritatea realistă a planului secvență este, de altfel, cheia vizuală a filmului, camera surprinde și documentează fiecare moment.

Manana, femeia „trecută de vâsta divorțului”

Manana este măritată de 30 de ani și locuiește într-un apartament cu patru camere laolaltă cu soțul, părinții, doi copii și un ginere. Familia tradițională în toată splendoarea ei. Manana nu vrea să primească pe nimeni de ziua ei, nu are chef de nimeni, nu vrea tort, nu vrea pui prăjit, nu vrea muzică și nu vrea vin, nu vrea flori și nu vrea să trăncănească. Vrea doar să plece. Să scape.

„Ce vreau eu nu este important, doar ce vrea familia”

Cine a supărat-o? De ce este nefericită, fără ca nimeni să știe? Are un soț bun care nu o bate, nu bea și nu se droghează. Unde vrea să plece? Că doar, este femeie în toată firea „trecută de vârsta divorțului”, și ar trebui să-și vadă de viața ei domestică și să tacă.

Ei bine, foarte multe și nespuse la timp o supără. Familia o sufocă. E un film despre generații (mamă-fiică-nepoată) filmat în sufragerie, e despre instituția familiei care are puterea de a strivi individul, e despre traume transmise din generație în generație, despre rutină, despre nefericirea unui cuplu obosit. E despre trezirea unei femei care nu mai vrea să asculte de fratele ei, de părinții ei, de soțul ei, de copiii ei. De acel „așa se face, așa nu se face, așa se cade, așa nu se cade”. Pentru că exact ei, cei apropiați, nu sunt capabili să se conecteze la dorințele și la visele ei. Are nevoie de o pauză, vrea să se gândească la ea, la ce mai are de făcut în viață. Așa că se duce să bea vin, să asculte Mozart în apartamentul închiriat și să își răspundă la întrebarea: ce vreau eu nu este important? Cum să fii tu însuți când ești copleșit? Manana se sufocă până când se trezește și lasă siguranța familiei patriarhale ca să o ia de la capăt. Singură.

Regia este semnată de duetul Nana Ekvtimishvili și Simon Gross, coloana sonoră este formată doar din vocile rudelor care cântă (vestitele coruri bărbătești georgiene) și ambianțe cât cuprinde. Vă ia o oră și 20 de minute ca să vedeți My happy family (Chemi Bednieri Ojakhi), apocalipsa din sufragerie, dinamitarea familiei tradiționale.

PS Nu uitați de filmele Nordic Noir. Am scris AICI despre trei seriale scandinave cu totul și cu totul criminale, de văzut pe Netflix