Triunghiul amoros Elena Chrissoveloni, Marcel Proust și Paul Morand a avut o copilă: cartea “București”

Elena Chrissoveloni stătea în 1916 la Ritz, la Paris. Avea apartamentul ei, pe termen nelimitat. „Fiica” băncii Chrissoveloni era căsătorită cu un Suțu, rudă de-a Palatului, devenit astăzi Muzeul Bucureștiului. Dar Elenei îi păsa mai degrabă de Marcel Proust și Paul Morand. La Ritz “nu se intră”, ci se accede prin nume, solvabilitate. Marcel, având migrene și astm, nu ieșea din casă pentru oricine, dar pentru Helene oricând. Și cum Marcel îl avea prieten pe Paul, mult timp Helene nu avea de ce să se hotărască. O va face după 1922 când Marcel moare. Va încheia socotelile cu Suțu și se va căsători cu Paul Morand. Împreună, în anii 1930, vor fi ambasadorii la București ai regimului lui Hitler. Paul și Elena vor sta de vorbă cu personalitățile vremii, printre care Iorga, Tzigara-Samurcaș, George Cantacuzino, Constantin Brăiloiu despre București. Astfel se naște cartea “București” a lui Paul Morand, între reportaj și ghid turistic, un București destinat curiosului lector occidental.

Elena Chrissoveloni Suțu chiar era cineva

Regina Maria îi face și un portret elocvent în “Povestea vieții mele”:

La înfăţişare seamănă cu o Tanagra, avea capul mic şi-l purta mândră pe un gât foarte drept deasupra umerilor foarte drepţi şi ei; trupul ei avea proporţii desăvârşite, iar trăsăturile feţei erau limpezi şi de o croială clasică. Totul în Helene era curat: privirea dreaptă şi sinceră a ochilor, rostirea limpede şi precisă a cuvintelor, părerile clare şi neşovăitoare despre lucruri, întâmplări şi fiinţe. Fusese crescută cu multă grijă, vorbea cu uşurinţă multe limbi şi era cât se poate de citită. Trăind mai mult la Paris, făcea parte din cercurile literare şi aristocratice de acolo şi era o desăvârşită femme du monde.”

Din lumea înaltă a aristocrației își alege primul soț, un Suțu. Părea mai degrabă o complezență, fiecare având propriile “afaceri” amoroase. Cel puțin așa o arată prezența pe termen lung a Elenei în lumea “cu nasul pe sus” și exotică de la Paris.

Elena Chrissoveloni are o înțelegere infinită pentru Marcel Proust

Marcel Proust avea o întreagă poveste delicată de viață, din care va ieși înfumurata și delicioasa serie de cărți “În căutarea timpului pierdut”. Avea astm, pe sistem nervos, descris “mitologic” ca răspuns la excesiva grijă a mamei în copilărie și acum, în adolescență, ca rătăcire într-o lume ostilă. Elena avea răbdare, îi crea un spațiu de respirație aristocrat și îi cultiva modul “alterat” de a vedea lumea din jur. Mod denaturat de astm și prelungă recluziune. Când nu erau împreună, își scriau, când stăteau împreună fantezia lor “flana”.

Atunci, probabil, Marcel l-a adus în vizită la Ritz pe Paul Morand

Paul Morand era opusul lui Marcel. Era un monden, se întreținea cu Coco Chanel și scria mult mai mare ușorință decât Marcel. Marcel era înconjurat de “circul vieții”, prin răbdarea, “aristocrația” și rafinamentul Elenei, prin mondenități și superficialități marca Paul. Pe Marcel îl ia Doamna cu Coasa, așa că viața Elenei se pierde de acum în mondenități fără sfârșit. Elena și Paul trec în lumea pariziană ca niște exotici, fără limite în pretențiile lor.

Paul va intra în lumea diplomatică, prin aceste relații, șampanii și caviar, recepții și saloane. Paul este ușor la scris și la faptă. Marcel era greu de urnit, mizantrop, fără chefuri, ci doar cu lungi stări de meditație. Paul n-avea probleme. Dintr-o toană, poate, sau, cine știe ce moment de patriotism al Elenei, Paul cere și i se dă Legația de la București. Aici, Elena cunoștea lumea care conta. Erau, cum se bănuiește, cu idei antiminorități de toate felurile, erau trimiși doar de Guvernul de la Vichy, guvernul lui Hitler.

Se potriveau: Paul Morand ușor la scris și la spirit, și Elena bună țintașă a celebrităților

Iorga, Brăiloiu, Cantacuzino vor vorbi cu Paul. Și Paul va povesti Bucureștiul. E carte vorbită în salonul Elenei, printre finețuri gastronomice. Paul Morand, „Bucarest”, apărută în 1935, la Plon, are două traduceri astăzi. Una este Paul Morand, „Bucureşti”, traducere din franceză de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015. Prima traducere în româneşte a cărţii a fost realizată de Marian Papahagi şi Ion Pop şi a apărut în 2000, la Editura Echinox (Cluj).

Cartea ne poartă prin istorie, arhitectură, vede bacşiş, ploconeală, linguşire, gustul călduț de a construi şi mobila și casele bogaților, micimea istorică şi culturală a Bucureştiului, amestecul de occidentalism și orientalism. Ține chiar un discurs despre „dispreţul faţă de trebuie şi a avea” al românului, care „nu e sclavul confortului, se poate lipsi de maşinism şi stăpâneşte arta de a trăi într-o opulenţă efemeră ce maschează o sărăcie permanentă”.

Paul Morand are ș-un final de înțelegere a balcanismului local

„Lecţia pe care ne-o dă Bucureştiul, nu e o lecţie de artă, ci de viaţă; te învaţă adaptarea la orice, chiar şi la imposibil. Sub acest aspect, el întrupează sufletul unui popor cu o răbdare infinită, sublimă ca răbdarea animalelor, şi al cărui optimism tolerant a născocit această vorbă: «Mare-i grădina lui Dumnezeu!». Capitală a unei ţări tragice unde totul sfârşeşte adesea în comic, Bucureştiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără încrâncenare şi de aceea fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce, urmând curba sinuoasă a unui destin picaresc, Bucureştiul a rămas oraşul bucuriei”.

Cu vederi antisemite favorabile lui Hitler, ba chiar stărnind mari gâlcevi la București, odată cu eliberarea Parisului, Elena și Paul fug la Bran, apoi în Elveția, pentru a aștepta vremuri mai bune. Vremurile vin peste vreo zece ani, încet-încet sunt trecute cu vederea păcatele și se numără talentele. La Paris, Paul Morand trăiește și cu Elena și fără, dar nu divorțează. O iubea, dar îi era infidel. “I-o cerea” noua celebritate.

Elena Suțu a murit în 1975, la 94 de ani. Paul Morand a urmat-o peste un an. Și ultimul lor gest testamentar a fost să-și amestece cenușa și, astfel, o urnă comună să fie depusă la Trieste, aproape de mare.

O ultimă secvență din Bucureștiul de la 1935

„Câini-hiene caută hoituri din poartă în poartă; caii cu hamuri de frânghie, cel mai adesea chiori – ţăranul român îşi tratează animalele cu cruzime –, cu o şuviţă lungă de coamă pe frunte, neîngrijiţi, nespălaţi, murdari ca nişte popi, au căpătat culoarea vechilor anterie. Pe măsură ce te apropii de drumurile pavate, casele – dacă pot fi numite case colibele din paiantă, din lut amestecat cu paie, muruite cu mâna sau, cum se spune aici, „lipite“ – se împodobesc cu firme ca în Evul Mediu cu ilustraţii primitive şi jocuri de cuvinte; se numesc, emfatic: La visul lui Anastasie, La tribunul poporului, La vulturul de mare, ori dau de ştire că Aici e Alexandru de la abator. Cele mai inspirate sunt însă firmele de cârciumi; una care vinde nişte pârjoale foarte condimentate se intitulează La pârjoala înfuriată. Un cârciumar chior şi-a botezat localul La trei ochi sub plapumă, iar drept ilustraţie, un tablou îl arată în pat cu nevasta. La Pompa-Dur e firma unei frizerii. O cârciumă se cheamă La Regina nopţii; iar alta La Leul şi Cârnatul”. (Editura Humanitas, traducere din limba franceză de Emanoil Marcu.)

Nota B365.ro: #I❤️InBucharest – alte iubiri din București, mai jos:

• Jeni Acterian, patimile cu Sănduc, celelalte iubiri și jurnalul ei de fată “greu de mulțumit”
• Henriette Yvonne Stahl și Petru Dumitriu. Și iubire, și interes. Sub ochii fostului soț Ion Vinea
• Iubiri primejdioase în București: Sașa și Petre, 40 de ani de dragoste pe furiș. „Cum să fac să nu te pierd?”
• Maria Tănase și iubirile ei. Spionul topit după ea, “Măiastra” lui Brâncuși | VIDEO
• Emil Cioran și cocotele din București
• Mihaela Mihai, artista adorată și femeia strivită de gelozia bărbaților. “Zece ani n-am suportat să se apropie un bărbat de mine” La început, a fost fetița bătută de părinți