Tristețe de Crăciun. În Buzești, București
Tristețe de Crăciun. În Buzești, București | Sursa foto: PMB
Corporatiștii din Piața Victoriei sau guvernanți din Palatul Victoriei n-ar trebui să caute prea departe acte de caritate. Există un interval al tristeții de Paște, de Crăciun, de duminici. Este Buzeștiul sărac, ăla de după blocurile bogaților.
Lumea aciuată în casele vechi ale Buzeștiului. Undeva de la intrarea de la Sanador în jos, trecând prin Piața Matache Măcelaru și neoprindu-se niciodată pe la Baia Grivița și pe strada Ștefan Furtună, la curve și pești.
Casele sunt cum le-au bântuit dracii, de la Ceaușescu la primarul Oprescu. Deloc renovate și mai cu seamă trase în bandă, fiecare om modelând încăperile, fațadele după posibilități.
Oamenii aici n-au treabă, trăiesc de pe azi pe mâine și nu-i vede nimeni, că toți trecem în viteză, pe autostrada aia făcută cu forța, cu buldozerul, cu sila, cu mila, cu răul, cu înjurătura, cu drăcuiala, cu sfidarea legilor și mutilarea oamenilor.
Ce cartier era aici! Era locul unde se așezau încet-încet oamenii când coborau din tren la București. Prin anii 1930, 1940, prin comunism. Era locul unde se venea cu marfa în Hala lui Matache. Era intervalul unde începea speranța, locul de unde visai să dai lovitura, unde sperai doar să treci ca să-ți găsești locul în Bucureștiul ălălalt de pe Calea Victoriei, din Lipscani.
Buzeștiul era interval de trecere. Cine rămânea aici, era un nerealizat, un neterminat. Aproape de gară, se dădea iubire, să făceau chefuri, se rătăcea hoțimea. Nu erau granițe aici. Era lumea marginalității, a marginilor.
În ciuda a toate, clădirile au rămas semețe, pe chipul lor se vede abandonul. Și-n interiorul lor stau oamenii. Când Sorin Oprescu a dat cu buldozerul în Hala Matache și-n casele de pe autostrada lui. Când a dat cu buldozerul a omorât tot. A adus mucegaiul și abandonul la vedere. A băgat scârba locuitorului în față și-n vinele lui, scârba că orice autoritate poate face orice.
Lama buldozerului a risipit Hala lui Matache, inima locului, lama buldozerului a rămas în suflet. Și Piața lui Matache Măcelarul a rămas un loc bântuit, neterminat. O sperietură de loc.
Da, oamenii vin cu mărfuri pe acolo, dar locul are o suceală, o nelămurire. Și golul lăsat de Matache Măcelaru n-a fost umplut de nime. E vai și amar. Am o manie bolnavă să trec în zi de Crăciun și-n zi de Paște prin intervalul ăsta. Pe picioarele mele. Vreau să simt aerul. Și e un aer de tristețe. Nimic diabolic. Bate vântul deșertăciunii. A istoriei care n-a fost să fie, a istoriei căreia nu i se mai dă vreo șansă.
Aici merg să simt ce om sunt eu. E o liniște aparte, cum nu găsești prin alte mahalale. Adie mucegaiul, adie aurolacul. E locul unde nu pot trece fără să mă gândesc ce bine mi-ar prinde o palmă de prafuri. Să mă droghez. Să uit pe unde sunt.
Corporatiștii din Piața Victoriei sau guvernanți din Palatul Victoriei n-ar trebui să caute prea departe acte de caritate. Există un interval al tristeții de Paște, de Crăciun, de duminici. Este Buzeștiul sărac, ăla de după blocurile bogaților.
Nota B365.ro: Mulțumim, Eugen. Nu numai pentru drumul ăsta prin Buzești, ci și pentru toate celelalte de până acum:
Cele mai noi articole
