Trei lucruri de care îmi este foarte frică

Frica este ceva normal și adesea ne ajută să supraviețuim. 

Frica ne ajuta, cu siguranță, pe vremea când omul trăia în sălbăticie și se lupta cu animale ucigașe. Când, de altfel, și organismul s-a adaptat și a construit sistemul de fight or flight, acela în care trebuie să decizi dacă rămâi și lupți sau faci 2 pași în spate. 

Pe asta s-a construit de fapt și stresul, pentru că lumea modernă e plină permanent de stimuli care ne spun că ar trebui să luptăm. Dacă asta o știm, nu știm însă ce cauzează depresia. Și așa ajungem la primul lucru de care mie îmi este frică. 

Primul dintre cele trei lucruri de care mi-e frică

Depresia. Nu momentele alea în care ești trist. Nu momentele alea în care nu ai chef. Nu momentele alea în care ți se pare că toate ți se întâmplă numai ție. Pe alea le știu, le cunosc, știu că trec. De ce îmi este mie frică e de ce descrie Andrew Solomon. De zilele acelea în care nu găsești motivație să îți legi șireturile și ți se pare un efort prea mare pentru tine. Nu cunosc pe nimeni care să sufere de acest tip de depresie sau cel puțin nu știu dacă cunosc pe cineva, pentru că ne-am obișnuit să nu vorbim despre asta. Poate pentru că ni s-a spus până recent că e rușine. 

Definiția de manual sună așa: Tulburarea depresivă majoră este o tulburare de dispoziție asociată cu episoade depresive cum ar fi dispoziție depresivă și/sau pierderea interesului sau plăcerii pentru aproape toate activitățile. Simptomele sunt definite ca având o durată de cel puțin două săptămâni, dar de obicei durează o perioadă mult mai lungă – luni sau chiar ani.

Și aici, la săptămâni, luni și ani apare și frica mea.

Ce fac dacă mi se întâmplă? Cum merg mai departe? Ce îți trezește până la urmă motivația? Cum faci? Cine te ajută? Răspunsurile sunt multe și diverse, puține din păcate în România. Puține mai ales pentru că noi suntem oficial cea mai nedeprimată țară din Europa. Cum adică? Adică, potrivit datelor de la Eurostat, doar 1% din populaţie suferă de depresie cronică. Oficial o fi aşa, realitatea cu siguranţă este alta, doar că, deşi suntem în anul 2021, noi nu recunoaştem că suntem deprimaţi. Alţii au probleme mai mari, ne spunem noi înşine sau ne spun rudele şi apropiaţii, ce te alinţi atât.

Ce să cauţi la psiholog, că doar n-ai înnebunit? Când să te mai duci şi la psiholog, la psihiatru sau măcar la medicul de familie, că şi aşa abia ai timp să respiri? De unde bani şi pentru asta? Şi tot aşa. Poate că în context e bine să reamintesc celebra dacă îți rupi piciorul, mergi la doctor, dacă ai o problemă emoțională ar trebui să faci același lucru. Eu știu mulți specialiști care fac asta, care au construit diverse sisteme de ajutor, pentru că ei știu că da, e o problemă reală, nu ceva cu care trebuie să ne fie rușine.  Și e bine să facem ceva din timp, pentru că altfel ajungem la frica mea. Dar cum faci pasul ăsta, dacă nu nu reușești să te motivezi să te ridici din pat? 

Însomnia care mă îngrozește

Insomniile. Da, mie mi-e real frică de insomnii, pentru că dacă nu dorm suficient, pur și simplu am delay. Un termen profesional, explicat înseamnă că reacţiile mele sunt întârziate, conexiunile se fac greu și adesea prost și tot așa. Covid-ul m-a lăsat cu niște probleme din punctul ăsta de vedere, din fericire nu la fel de rele ca ale altora, dar tot mă îngrozesc. Nu iau pastile, că am încă tot timpul pentru asta (GLUMĂ!!!!)  Şi asta ne duce la punctul 3. 

Al treilea dintre cele trei lucruri de care mi-e frică

Dependențele. Toate. De jocuri de noroc, de jocuri, de aia cred că n-am jucat decât niște Farmville pe când eram însărcinată. De fumat, de care sunt și acum, oricât aș încerca să scap. DE alcool, pe care nici pe ăla la noi nu îl recunoaștem neam, căci și aici e cel mai simplu să spui eu nu am nicio problemă, pot să mă las oricând. Doar că nu te laşi şi e din ce în ce mai rău. De droguri, aici mi-e frică în special pentru copii, pentru că mi se pare atât de uşor să cazi în capcana asta încât cumva e mai greu să scapi decât să pici.

Mai am și altele, o să vă povestesc poate altă dată. Deocamdată, măcar să recunoaștem când suferim de astea. 

Acest articol este susținut de Janssen, în cadrul campaniei „Să  Învingem Depresia”