Ștefan O. Iosif ajunsese custode la Biblioteca Fundației Universitare București, BCU de astăzi. Singura lui avere, doi mari prieteni, Dimitrie Anghel si Ilarie Chendi.
Primul era prietenul cu care făcuse foamea boemă la Paris prin 1901, celălalt era “fratele de sânge” de la București. Atât de cunoscută era prietenia dintre Iosif și Anghel, încât semnează o carte jucăușă și elegiacă împreună, Caleidoscopul lui A. Mirea (1908).
Lumea Mirea îi știe, Mirea îi strigă. Natalia Neagu era studentă când l-a cunoscut pe Șt. O. Iosif. Apoi, era soția lui Șt. O. Iosif când l-a cunoscut pe Dimitrie Anghel. Au ajuns la duel între ei din cauza Nataliei, apoi, fiecare s-a sinucis în stilul propriu. Nicicând n-au înțeles-o pe Natalia.
Tânăr, cu o mustață discretă, îi ajută pe cei dornici de lectură. După repetate treceri pe la bibliotecă, Natalia îi strecoară un bilețel. Erau niște versuri stângace. Iosif se intimidează. Refuză inițial orice gând. La primul sărut, o cere de soție.
Se numesc înamorați, “Luceafăr” și “Steluţă”. Imediat după căsătorie, Natalia are un copil. Șt.O. Iosif i se plânge că nu are bani, cămăruța lui cu chirie e neîncăpătoare. Ea înțelege și pleacă la Buciumeni, la părinții ei. Corespondează intens.
Nu e zi în care să nu-și scrie. Dar el are un singur refren. Un refren fără speranță. “Nu am bani”. Ea, după multe astfel de scrisori de plângere, nu-i mai scrie că-l iubește. El, disperat, invocă în continuare lipsa banilor. Ea tace. El vrea ca ea să-nțeleagă. Ea vrea divorț.
“A fost o fată de-mpărat / Frumoasă ca o zână… / A fost o fată de-mpărat / Cu ochi vicleni, cu păr buclat, / Cu inima păgână./ Sta visătoare odată-n prag / Și-un paj trecea pe scară,/
Sta visătoare odată-n prag, / Și-n treacăt îi șopti: Mi-ești drag, /Mi-ești drag din cale-afară!
A doua zi îi iese-n drum: Mi-ești drag cât nu pot spune! A doua zi îi iese-n drum,
Și fuge, izbucnind acum / În hohote nebune… / Iubite, să-ți mai spun ai vrea,
Cum s-a-ncheiat povestea? / Iubite, să-ți mai spun ai vrea?… Dar dac-ar fi povestea mea/
În rândurile-acestea?” (Basm neisprăvit – Ştefan Octavian Iosif)
E un semn de emancipare greu de dus pentru Șt. O. Aveau sau nu aveau bani? La Paris, Natalia își cheamă soțul, în semn de împăcare. Ea speră ca măcar de Crăciun 1910 el să treacă peste obsesia banilor. Șt.O. răspunde cu aceleași vorbe fatale: “nu-s bani, Steluță!”. La Paris nu era ca la Buciumeni să stai în casă, să se iște gura târgului. Natalia se vede cu lume și-l întâlnește, curat destin, pe prietenul cel mai bun al lui Șt.O., Dimitrie Anghel.
Anghel, crai mare la București, la Paris îi închină poezii Nataliei, în lungi plimbări pe Champ Elysee. În vremea asta, Șt. O Iosif trăiește în chinuri în Micul, preamicul Paris.
Toate aceste detalii sunt consemnate în jurnalul Nataliei, în Istoria lui George Câlinescu și-n presa vremii. Iată ce scrie Natalia despre Anghel:
El era volubil şi picant. Acidulat ca o şampanie. Pe urmă nu mai ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Faptul e că morbidezza lui Iosif mă desprinsese de el. Încet, încet, ajunsesem să-i las lui sentimentalismul, şi lui Anghel erotismul.
Coborât din trenul de la Paris, din Gara de Nord, Dimitrie se duce direct acasă la Șt. O. Iosif. Anghel îi spune tot amorul franțuzesc. Se ajunge la duel. Șt. O. refuză duelul, era prea sensibil pentru așa ceva. Șt. O. e clar: Natalia este a lui, a lui Dimitrie. Anghel pleacă împăcat. Îi făcuse un rău bunului Șt.O., dar totul va fi în regulă.
Anghel avea bani să plătească divorțul și să întrețină micile capricii de cuplu. O alintă Fabiola pe Natalia. Iosif tot mai tăcut, are bani doar de băutură. Cu fizicul său prea fragil, ajunge în Spitalul Colțea. Acolo își descoperă ș-un sifilis. Mintea îi este scuturată de o ultimă congestie cerebrală.
A doua zi, aflat în spitalul Pantelimon, bolnav și el, aflând vestea fatală privindu-l pe fratele său de cruce, Ilarie Chendi se sinucide. Suferea de o boală incurabilă și semnul venit de la Șt.O. a fost izbăvitor pentru Ilarie. Ilarie și Șt.O. sunt îngropați la Bellu, unul lângă altul.
Anghel nu era însă genul de bărbat casnic. Șt.O., cu poeziile lui preamărind părinții, satul, lumea idilică pierdută era genul blajin. Dimitrie avea lumea lui cinică. Poet simbolist, om de lume, căsnicia cu Natalia îl lasă fără respirație. George Călinescu îi face în Istoria sa acest portret:
Cine priveşte faţa lui Anghel înţelege aceste furori orientale: ochi migdalaţi, blânzi şi fini, însă străvezii, exaltaţi, faţă inverosimil de prelungă, de hidalgo, greco-spaniolă, ca fizionomiile fanatice ale lui El Greco.
Ea stă tot mai mult în casă, el fuge la berării tot mai des. Anghel îi povestește aventurile sale galante:
“Așa e-n casa noastră, iar cel ce ți le scrie
E-așa ursuz și jalnic, încât mă-ntreb de-s eu,
Sau am murit ș-acuma trăiesc iar, cine știe,
Și nu-s decât un paznic bătrân într-un muzeu…” (Scrisoare – Dimitrie Anghel)
Natalia crede că Anghel e într-un mare amor cu o damă. Anghel o închide-n casă, trage obloanele să nu vadă lumina soarelui. Natalia îl vede ca pe un satir diabolic, cum mărturisește în jurnalul ei. Pleacă împreună undeva la Tecucel, la o casă de la țară. Încearcă acolo să repare ceva, împreună. Anghel alunecă iar cu vorba spre amantlâcurile lui. E anul 1914. Europa începuse Războiul. Natalia vrea să plece de lângă Anghel și-i aruncă bijuteriile.
Cum crede că ea a murit din glonț. Anghel își ia pistolul și de data asta nimerește în propriul piept. Vecinii de Tecucel se alarmează, cei doi sunt duși la spital. Scapă amândoi, pentru moment. Apoi, Anghel e împușcat de moarte.
Călinescu, obsedat de povestea triunghiului amoros, relatează:
Romantica soţie îi repuse, îmbrăţişându-l mort, inelul pe deget.
La București, Natalia e văzută ca o ingrată care a ucis mari poeți ai neamului. Dar nu pentru multă vreme. Primul Război Mondial intră în București. Natalia a trăit, niciodată înțeleasă, viață îndelungată. La Tecuci.
Nota B365.ro: #I❤️InBucharest – alte iubiri din București, mai jos: