CONTRIBUTORS

Tot românul s-a născut șef. Și, după ce a devenit „boss”, a devenit alt român. O explicație antropologică

În urmă cu ceva ani m-am uitat pe un sondaj național în care unul din 47 de români își manifesta dorința s-ajungă șef. Ba chiar am avut un prieten din Hârșova, căruia maică-sa i-a trasat ca obiectiv:  "Mamă, tu când te duci la oraș, să fii șef!”

Eu cred că lucrurile stau mai grav. A fi șef în această țară este cea mai des întâlnită aspirație: unul din trei ciobani vrea s-ajungă șef omorându-l sau carotându-l pe cel cu oi mai multe și mai cornute. De aceea se spune la noi: “pune trei români la aceeași masă și nu se vor înțelege cine-i șeful”. Și-apoi urmează măcelul. Care se vede cu ochiul liber în orice intreprindere sau în orice spital sau în orice partid politic.

Și-atunci tot mă gândesc  de ce vrea românul s-ajungă șef și nu doctor, inginer sau poet – cea de-a doua vocație a destinului său de fost cioban, căzută azi intr-o desuetudine ridicolă, nimeni nu trăiește azi din poezie în Ro, cu excepția lui Cărtărescu, care scrie proză poetică.

De unde apetența asta vocațională pentru șefie?!?!

Comunismul ne-a învățat că oricine poate ajunge șef, indiferent de studii, extracție socială sau studii. Și cum comunismul a adus la suprafață, vorba bunicului meu, „tot gunoiul de pe marginea șanțului” (modelul Elenei Ceaușescu, cea mai mare impostoare științifică din istoria dictaturilor secolului XX), românul a început să creadă că, după comunism, de data asta, în capitalism, „totul este posibil” cu mintea de oportuniști ai fostului regim. Cum Lenuța lui Ceașcă a ajuns să domine,  timp de 25 de ani, o țară ca pe o moșie cu drept de viață și de moarte asupra supușilor, de-atunci tot românul vrea să fie șef cu doctorat scris de alții.

Iar sinistra consoartă a lui Ceaușescu este și autoarea unui celebru și foarte puțin mediatizat „hold up”: furtul unor obiecte de lux din hotelul-palat unde cuplul prezidențial a fost cazat în timpul vizitei de stat făcute în Franța lui Giscard D’Estaing în 1980. Nu știați, este!?

O vizită care în subteranele politico-securistice a suportat negocieri rușinoase pentru returnarea obiectelor de patrimoniu francez.

După șefie, puțin despre hoție

Așadar, furatul este o altă vocație a noastră asociată cu nevoia de a fi șef și a face ce ce vrea mușchiul lui, inventând cu fiecare amprentă personală, un nou mod de a conduce împotriva celorlalți. 

Aproape toată clasa politică o demonstrează cu vârf și îndesat. Furatul de posturi, doctorate, terenuri, furculițe, halate de baie sau mâncare din frigider a devenit azi, la 31 de ani de la căderea comunismului, un sport național. Nu există DNA pentru a anihila o cultură de tip PCR – pile, relații, cunoștințe.

1. Eu cred că Românul devine șef pentru că nu are altă șansă de a fi respectat. Și pentru că șefii cei mai celebri și și cei mai idioți ai românilor au avut de toate, inclusiv veceuri de aur.

Motivul cel mai puternic al celei mai intelectuale diaspore din lume, cea românească, este lipsa autohtonă de respect și de meritocrație. Cultura șefului la români este o cultură cu o consecință centrifugă. Angajații trebuie să-l pupe în “coeur” și să-l scămuiască pentru „good will”. Dacă mai iese și un sex cu șefu’ care te hărțuiește, atunci șeful este mai șef decât toți oamenii care sunt șefi.

  1. Șeful la români este cel mai puțin empatic și cel mai disprețuitor post pentru conaționalii săi.

În primul rând este “NU-ist” prin vocație. Interacționismul este cea mai comună și practicată cultura de organizație in Ro. A spune “Nu”  este specific unui șef, este statementul oricărui șef din Ro. Ești „prost de slab” dacă nu ești rău de șef la români. Orice ghișeu din administrația românească are un șef atotputernic. La ultimul ghișeu la care am deschis ușa, cel de la un spital de stat, a ieșit o “șefă” care m-a certat spunându-mi că Nu aveam voie să deschid ușa la ghiseu fără acordul ei de șefă de fereastră de ghișeu 

Tot românul s-a născut șef. Și, după ce a devenit "boss", a devenit alt român. O explicație antropologică
Orice ghișeu din administrația românească are un șef atotputernic.
  1. Șeful este șef și când omoară oameni. Pe Ceaușescu, un criminal în masă, încă îl mai admiră peste 50 % dintre cei peste 55-60 de ani.

Un exemplu nu-mi iese din minte: decizia medicală a premierului Cîțu și a președintelui Iohannis de a nu trata cu prioritate zero categoriile de risc bătrâni și comorbizii, doar că venea de la un ministru USR PLUS, ci șefii de clinici, militarii, securiștii și administrativii. Decizia a omorât, în cel mai cinic și fanariot fel, oameni. Așa cum orgoliul unui șef de clinică își omoară prietenii pe care-i operează pentru că uită să le spună de nosocomialele din pereți. Sau șefii români de corporații străine, care, pentru un bonus financiar, sunt în stare să-și pună conaționalii la multe ore peste program, aducându-i pe mulți într-o stare de epuizare morbidă.

  1. Șeful fură mai ușor și mai mult. Șefii care nu vor să fure sunt „niște proști” și sunt îndepărtați și înlocuiți rapid cu o prostocrație care vrea să dea un tun pe postul ocupat. De aceea avem cei mai puțini oameni competenți în scaune de lideri ai organizațiilor de stat
  2. Șeful iți dă liber. Șeful îți dă concediu. Șeful e bine dispus sau nu. Nu există drepturi. Nu există sindicat. Nu există dreptatea bunului simț comun. Șeful ține loc de țară și destin, chiar și de dinamica vieții tale sexuale.

Bunăoară, șefia este boală națională în țara cu cele mai puține ȘEFII în topurile europene ale Binelui public.

Nota B365.ro Mai avem niște „afecțiuni naționale”, a mai scris Liviu despre ele, dar și despre altele ne-a zis:


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button