Țopăitul, o nouă și inedită tehnică de dezvoltare personală care a apărut în București

“Viața e frumoasă, dar merită trăită!” este, fără doar și poate, unul dintre citatele mele preferate rostite în limba română și îi aparține domnului Gheorghe Hagi. În urma unei analize prea frugale, am fi tentați să spunem că domnul Hagi a încurcat cuvintele, dar, dacă aruncăm frugalul și prindem cu aceeași mână a minții profundul, e posibil să descoperim că aceste vorbe conțin esența vieții.

Puține lucruri sunt la fel de pestrițe pe pământul ăsta cum e lumea. Iubiri, macarale, crime, războaie, nămolul de la Techirghiol, maci, lebede, stridii, urlete, săruturi, perii de curățat WC-ul, prostie, uși verzi vopsite recent, furie ascunsă, subiectivism, molii, torța olimpică, filosofie, mormoloci, frunze, ierarhii, râuri de munte, castraveți, aer, chakra 7, veverițe, lacrimi, deșerturi, vrăjitoare, miracole, toate și câte și mai câte alcătuiesc un tablou atât de divers și de minuțios înlănțuit, încât, oricât de dureroase ar fi unele puncte ale lumii ăsteia, împreunarea a tot ceea ce o alcătuiește este o armonie haotică de o frumusețe cum doar ochii pot vedea și cum doar inima poate simți și haideți că aveați timp să ajungeți de la Romană la Universitate cu metroul pe fraza asta.

Prin urmare, concluzia pe care o trag exclusiv pentru mine este că domnul Gheorghe Hagi are dreptate. Celălalt citat monumental al domnului Hagi este “Omul este o persoană umană”. Dacă noi, oamenii, am ține minte aceste două citate și le-am lăsa să ne călăuzească firea, lumea ar fi un loc de joacă mult mai frumos, iar noi, niște copii, am țopăi mai des și mai relaxați prin situații pe care altfel am fi tentați să le considerăm dramatice. Dacă ne-am aduce aminte că lumea e frumoasă și ne-am purta ca persoane umane unii cu alții, țopăitul ar fi atât de intens și degajat, încât tuturor ne-ar face ochii ca bilele de la loto când sunt extrase. Ce imagine duioasă ar fi lumea, să părem toți niște canguri cu strabism sever. Da.

Voi aborda, în continuarea acestui text, trei subiecte care au în comun țopăitul. A ajuns în mâinile mele o carte al cărei autor țopăie bine de tot ca povestitor și controlor al cuvintelor sau întortocherilor frazei fără ca fraza să-și piardă din înțeles, ci, dimpotrivă, căpătând mai multe înțelesuri. Cartea se numește “Cele șapte luni ale lui Maali Almeida” de Shehan Karunatilaka. 

Deși mereu am avut oribile aplecări spre trecut, mi-au lipsit complet aplecările spre istorie, ca materie școlară. Știu vagi chestii care țin de istorie, fie că e a românilor sau a lumii. Dar, dacă istoria ar fi fost scrisă cum e scrisă cartea aceasta, aș fi fost mai interesat și, cum e și firesc, aș fi ținut minte multe mai multe informații. E fix ca un serial făcut în 2023 despre povestea unui personaj extraordinar de interesant, care trece prin cele mai surprinzătoare situații, în timp ce de-a lungul destinului său se scurge istoria Sri Lankăi. “Cele șapte luni” este, aproape pe jumătate, o parte din istoria Sri Lankăi, adică mai bine de un sfert de secol de război civil, război în timpul căruia atrocitățile erau, la nivel vizual și public, la fel de frecvente cum sunt reclamele din Times Square sau Piccadilly Circus. Multe, adică. 

Jumătatea mai mare a cărții este povestea personajului principal, Maali Almeida care este, conform propriei descrieri, un fotograf gay și o zdreanță de om pe care îl îndrăgești cel puțin pentru onestitate și umor. Bine, și cititorul are destule motive să-l descrie pe Maali ca fiind o zdreanță, dar, să recunoaștem, în timpul Apocalipsei, oricine poate calca pe lângă coloana vertebrală. Și, ca un mega bonus, Maali nu este doar fotograf și zdreanță, mai este și mort. Exact, decedat, de unde și detașarea personajului față de infernul pe care îl traversează. Toate mor în cartea asta, mai puțin umorul, cred că e câte o glumiță sau câte un mișto la fiecare pagină. Mi-a țopăit râsul de multe ori în timp ce citeam, dar mi-a țopăit și nodul din gât, pentru că, de multe ori, în spatele câte unei glume, în întuneric, oameni nevinovați erau uciși și torturați în niște maniere…, nu pun adjectiv, vă las pe dumneavoastră să vedeți cu cât talent sunt descrise.

Prin prisma faptului că aventura lui Maali începe imediat după moartea sa, pe lumea cealaltă combinată masiv cu lumea asta, cartea, cel puțin pentru mine, pare un fel de ghid al detașării în vremuri de război, fapt pe care, de altfel, îl recomandă întreagă spiritualitate: Încercați să țopăiți printre necazuri și probleme, căci ele nu vor conteni să apară. “Cele șapte luni ale lui Maali Almeida” are potențialul de a ne ajuta pe noi, cei din lumi mai civilizate, să ne privim mai cu îngăduință problemele și să le dăm, poate, mai puțină importanță.

Voiam de vreo două săptămâni sau mai bine să scriu despre cartea asta, dar nu mi se lega cu nimic notabil din viața mea sau din viața lumii prezentată pe internet sau la știri. Până acum trei zile când, în timp ce priveam reel-uri pe Insta, mi-a apărut în fața privirii un filmuleț care mi-a umplut sufletul de bucurie și care mi-a mai demonstrat încă o dată că am dreptate să fiu idealist, pentru că rasa umană este impecabilă ca imaginație, complexă ca expresie și meritorie ca răbdare  față de ea însăși chiar din partea oamenilor. Și nu spun asta cu sarcasm, mai ales că și pe Calea Domnului sarcasmul rănește, așa că mai bine să fim politically coreți ca Lumina. Deci chiar nu spun la mișto, filmulețul pe care l-am văzut m-a impresionat strict pozitiv și mi-a crescut speranța în noi.  

Nu mai știu exact ce titlu avea reel-ul pe care l-am văzut eu pe Insta, dar era ceva de genul: Hobby Horse Championship, Finland. Știți caii ăia pe băț cu care se joacă copiii, ținând bățul între picioare și țopăind, prefăcându-se că sunt călare? Perfect. Campionat de cai pe băț e sau dresură de cai pe băț, dar nu doar pentru copii, ci și pentru adulți care, călare pe băț, merg la trap, galop, execută elemente de dresură sau sar obstacole. Delectați-vă aici.

https://www.youtube.com/watch?v=KKaONUkiyCo

Unu la mână, campionatul a fost organizat în țara cu cel mai performant sistem educațional. De unde aș deduce că, doi la mână, oamenii n-ar trebui să se lase de joacă niciodată, nici de țopăit. Trei la mână, jos pălăria în fața minții sau minților care s-au gândit să organizeze campionat de așa ceva. Impecabil. Mi se pare înduioșător să ai o preocupare sau o pasiune atât de inofensivă, atât de candidă, atât de copilărească și pe care să o iei foarte în serios, ca un om mare. Eu, când am văzut filmulețul, direct am zis că de el trebuie să leg atrocitățile din Sri Lanka, mai ales că ambele evenimente au loc pe pământ și, în plus, se echilibrează unul pe altul. Sunt în vizită la un prieten și n-am găsit mătura adineaori, așa că am luat un spray, l-am încălecat și am galopat puțin prin casă. N-a fost galop ăla, de fapt, ci ceva mult mai lent. Recomand din toată inima țopăitul pe băț prin casă, mai ales când simt că mă iau nervii. Iar eu sunt foarte bun la luat cu nervii. 

Cel de-al treilea subiect este tot o știre despre țopăitul minții. În Slovacia, niște lebede de tip derbedei au devenit dependente de semințele de mac, la fel ca mulți artiști de-a lungul istoriei cărora le-a plăcut opiumul. Macul, din câte se pare, le-a dat-o bine la găoace lebedelor, întrucât acestea, drogate fiind, n-au mai putut să zboare și au început să se împerecheze, ajungând să se înmulțească mult mai repede decât în mod normal. Aveți filmulețul aici. Ce le-o fi țopăit prin minte, ele știu, dar eu nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva, în lumea lebedelor, expresia de tip sugestiv “Du-te în gâtul mă-tii” se referă, de fapt, la o călătorie lungă, ca viața. Totul aici:

drug addicted swans have occupied fields in Slovakia

Ce m-a impresionat cel mai tare la filmul cu lebedele a fost felul foarte blajin în care ele, blană fiind, erau înlăturate de pe câmp. Oamenii veneau, le luau frumos, le puneau în mașini și le duceau în altă parte de unde ele se întorceau. Într-un fel sau altul toți suntem niște drogați, drogul nostru preferat fiind ego-ul orgoliul. Odată consumat orgoliul ne pune într-o stare care ne permite să ne credem mai buni de cât alții, să nu ne vedem egali sau să ne corectăm unii pe alții, în loc să ne corectăm singuri pe noi înșine. 

Partea proastă e că, și vă spun asta din propria experiență repetată, atunci când vedem un om drogat cu propriul ego, nu-l luăm frumos și delicat cum sunt luate lebedele, ci îl lovim sau îl alungăm de o manieră deloc elegantă. Ne purtăm ca niște coliziuni, în loc să ne purtăm ca niște mângâieri, de asta nici nu ne vine să mai țopăim unii cu alții după ce interacționăm. Partea mișto e că la țopăit ne putem întoarce oricând, chiar nici în ultima clipă nu cred că va fi prea târziu, dar frumos, față de noi înșine, ar fi să țopăim cât mai repede. Doamne ajută și Doamne ferește cine țopăie trăiește. Pup. Adișorul țopăiește.