Toaleta mea publică preferată din București. Plus o recomandare de film 

29 apr. 2022
1201 Afișari
Toaleta mea publică preferată din București. Plus o recomandare de film 
Adrian Teleșpan

Sunt unele momente în care o toaletă devine un ideal. Sunt unele momente în care ne trece atât de tare, încât lacrimile încep să ne curgă prin frunte, picioarele ni se transformă în intersecții, Sufletul însuși se chircește în capul pieptului, iar viitorul se comasează și se face atât de mic, că nici n-am mai putea să-l folosim ca pe un dop care să ne fereasscă să facem pe noi. Când facem pe noi, trebuie să recunoaștem, suntem foarte prezenți și tot ce contează e să găsim un WC public

Nu intru acum în discuția despre pozițiile pe care trebuie să le adoptăm în multe din toaletele publice din România, dar rememorez cu o nostalgie foarte picantă momentul când am făcut treaba mare în poziție de Spiderman pe pereți într-un tren clasic românesc, nu din ăsta nou. Nu e necesar să precizez că aia a fost singura dată când un tren a mers repede. Mâncasem un gulaș sau ceva. Eu, când mă ia și nu mă mai lasă, intru în câte un bar, îmi comand un whisky și fug repede la toaletă, că, de multe ori, încă mi-e rușine să cer voie la baie fără să cumpăr ceva. 

Toaleta mea publică peferată din București se află în Parcul Grădina Icoanei. E foarte aproape de casă, iar pentru mine funcționează ca o centură de siguranță. Vezica mea, de exemplu, e, totuși, vezica unui om de 42 de ani și nu mai are elasticitatea Nadiei la bârnă. Mi se întâmplă uneori să trec de la a nu mă scăpa pișu la a nu mă mai putea ține în decurs de 10 minute, dar, știind de toaleta din Icoanei, pot să plec senin de acasă, cu Cerul albastru fluturându-mi diafan la tâmple. Proximitatea e primul dintre motivele pentru care o consider preferata mea. 

Cel de-al doilea motiv e o poveste. Toaleta asta din Icoanei e una modernă. Se curăță singură, e destul de curată, așadar, și nu poate intra nimeni peste tine, că se închide bine. Știm cu toții cât de greu se depune cărămida atunci când încerci să ții ușa închisă din priviri. Eu, cel puțin, am fost de mai multe ori în postura de a-mi face nevoile cu un picior, iar cu celălalt am ținut ușa. 

De câte ori folosesc toaleta asta îmi aduc aminte o poveste pe care nici nu mai știu cine mi-a spus-o. Era, la un moment dat, într-o seară, o gașcă de 5 băieți, iar pe unul dintre ei l-a apucat o diaree foarte bruscă. Hai, nu vă căcați pe voi, diaree nu e un cuvânt chiar atât de neplăcut. L-au luat întâi crampele și apoi o nevoie deosebit de grabnică să găsească un WC. Sudori pe frunte, paloare facială, disperare psihică, cădere în abis, deznădejde primordială și 4 proști care râdeau de se căcau pe ei reprezentau contextul acestui domn nefericit. 

Dar, Dumnezeu e mare și a făcut lumină în percepția maro asupra vieții a tânărului domn. Au găsit o toaletă  fix ca cea din Icoanei. Erau noi pe piață pe vremea aia. Tânărul a intrat, a închis ușa bucuros, că, vă spun, ușa aia chiar se închide bine. S-a pus omul ciuciș cu picioarele pe WC și a început să recite. Acuma, știm cum toții cum e o diaree cinstită. Nu te întâlnești cu ea pe stradă, te saluți și atât. Nu. Ea se bagă în discuții. Te întreabă de traumele din copilărie, ce mai face mă-ta, ce rase de porci se creșteau în satul bunicilor, de câți ani prezintă Busu meteo, ce hârtie igienică folosește Neti Sandu, unde se tundea bunică-ta în timpul Holocaustului. Pe scurt, diareei îi place să se lungească la vorbă și te ține pe WC. 

Și omul nostru a stat. Și a stat. Și a stat. Că, mno, nu se mai termina. De afară îl încurajau ăștia. Se mai făcuse și o coadă de câteva persoane care aveau nevoie și ele să facă un depozit. Era destul de contrastantă atmosfera dinăuntrul toalei cu cea din exterior. Afară veselie, înăuntru, flagel anal. Și a stat. Și a stat. Vreo 15 minute. Și după 15 minute s-a deschis ușa. Lumea a început să aplaude crezând că omul a ieșit, în sfârșit. Că terminase. Dar omul nu terminase. Era în continuare pe WC, șiroind de un sfârtec intestinal, acum și perplexo disperat că toată lumea se uita la el eliminând răul.

 

Probabil știți deja treaba asta, ușile acestui tip de toalete se deschid automat după 15 minute, astfel încât, în cazul în care cuiva i se face rău și leșină, cuiva-ul să fie ajutat. Pe vremea aia, nu se știa acest lucru. Și. oricum, dacă știi, ce faci? Îți pui cronometru în timp ce ești sursa Jihadului? Și avem acum acest tablou. Un om transfigurat ciuciș pe WC, în lumina toaletei, și vreo 8 oameni căcându-se pe ei de râs în bezna de afară. Și nu poți să-i condamni, că e amuzant. Îmi place să cred că cei 4 prieteni s-au dezmeticit repede și au făcut zid protector cu spatele în fața ușii și au continuat să râdă, iar ușa s-a închis repede apoi. 

Unul dintre gândurile pe care le-am avut în ultima vreme e că ceea ce își dorește Dumnezeu de la noi e să nu ne mai căcăm pe noi. Pentru că avem un deosebit talent la acest sport. Ne căcăm pe noi în toate privințele vieții într-un context în care ne devine din ce în ce mai clar că ceva nu facem bine. Altfel, ne-am înțelege. Dar noi, oamenii, nu ne înțelegem și intrăm în conflicte cu o urgență cum numai spre toaletă fugim. Și eu Îl înțeleg pe Dumnezeu în contextul ăsta. Orice părinte visează la clipa în care copilul lui va învăța să facă la oliță.

Inițial, decisesem să scriu doar asta, dar între timp am văzut un rahat de film și vreau să vi-l povestesc și chiar recomand, pentru că portretizează foarte frummos noaptea minții în care ne aflăm cu toții. Vă avertizez că va fi o recenzie plină de judecată, dar sper să o dreg la final. 

Ieri, regăsindu-mă într-o formă de interție autoimpusă, am luat decizia firească de a vedea pelicula “365 Days This Day” pe Netflix. Eu n-am înțeles titlul, vă spun sincer, dar filmul da. Vă avertizez că textul ce urmează are multe spoilere, dar, tot sincer vă spun, asta nu vă va împiedica să vă bucurați de acest film, oricum. Filmul e continuarea peliculei de succes  “365 Days” în care un domn mafiot răpește o femeie puternică din Polonia și o sechestrează, astfel încât ea să se îndrăgostească de el. Ea se îndrăgostește, iar la final e omorâtă împreună cu prietena ei. Între timp fac foarte mult sex.

Și acum începe partea a doua. Ea nu murise. Nici prietena. Și acum se căsătoresc. Poloneza cu Mafiotul. În primele 27 de minute ale celei de-a doua părți, Poloneza și Mafiotul fac sex înainte de nuntă, ea în rochie de mireasă. Apoi e nunta, apoi pleacă în luna de miere și fac sex, apoi se întorc acasă în Sicilia și fac sex, apoi el o trimite pe ea în oraș, apoi ea se întoarce seara și fac sex, iar după partidă ea îl mângâie pe el, dar e dimineață. Toată noaptea.

În timp ce îl mângâie, Mafiotul se ridică să plece la treaba lui, iar ea îi spune senzual: “Pleci? Mai stai cu mine. Nu vei regreta!”. Aici, recunosc, am devenit judgemental. “Ho, fă, nesătulo, dar cât vrei?” a fost un gând pe care religia ar spune că mi-a venit de la diavol. Eu zic că mi-a venit din cap. După care Poloneza devine de-a dreptul nesimțită, pentru că o întrerupe pe prietena ei în timp ce aceasta făcea sex, ca să se ducă ele în oraș. Și se duc și-și comandă de mâncare, dar vine și Mafiotul și o ia de acolo, pentru că vrea să o știe în siguranță. Aici el devine posesiv, iar ei nu-i place și îi mărturisește lui că se plictisește și că îi e dor de provocări sau cel puțin așa am înțeles eu din replica ei: “Mi-e dor de provocări!”.

După instaurarea acestei tensiuni, ea se cunoaște cu grădinarul, o bunăciune și mai mare decât soțul ei care e o bunăciune. Poloneza îi complimentează șapca lui Grădi și îi varsă tot despre cum e ea nefericită cu Mafi și se plânge că are servitori și brusc e Crăciunul, iar ea primește cadou propriul ei brand de haine ca să nu se mai plictisească. Erau și părinții ei acolo. El primește din partea ei sex super sălbatic. În pat, pe lângă pat, pe clanță, pe cozorocul șepcii, în toate dimensiunile, defrișează așternuturile. El o face animalic. Animalic rău. O siluiește, o seacă de energii, îi scoate chakrele cum ai scoate niște bile anale, iar ea, epuizată în extaz întreabă: “Auzi? Dar acum, de Crăciun, nu ți-e dor de familia ta, mai ales că n-ai pe nimeni?”. Aici începe filmul, jocul psihologic. El schimbă subiectul. Ea insistă. El recunoaște că are un frate, dar nu e dispus să dea detalii. Ea îl întreabă dacă e ceva ce n-au încercat din punct de vedere sexual și, totuși, care e treaba cu fratele. El pleacă la muncă în seara de Crăciun. 

După aceea merg la Revelion împreună cu părinții ei, iar el o înșeală cu fosta. Mama ei se distra foarte bine după mult timp la petrecere sau cel puțin așa am înțeles eu din replica: “Nu m-am mai simțit demult așa bine!”. Poloneza fuge dezamăgită de la petrecerea de Rev și fix când iese pe poarta palatului dă nas în nas cu Grădi care conducea un Volvo de 70.000 de euro. Grădi, când o vede în halul ăsta, îi propune să fugă cu el, mai ales că avea avion în câteva ore. Polo fuge cu Grădi la vila lui de câteva milioane de euro. 

Apoi aflăm Adevărul: Fratele lui Mafiot era geamăn și el făcuse sex consensual cu fosta lui Mafiot. Deci nu o înșelase. O iubea. Și o iubea fix în timp ce ea făcea sex cu Grădi. Un alt fel de sex. Mult mai senzual, pentru că Grădi o vede așa cum e ea, de fapt. Grădi e și mai credincios, că își dă jos crucea de la gât înainte de cunilingus. Grădi e mai mult pe limbi. E genul acela care te mângâie diafan cu barda înainte să-ți taie urechea. Noroc că sexul cu Grădi e doar în vis și nimeni n-a înșelat pe nimeni. Apoi ea iar visează că face sex cu Grădi și când se trezește, el îi face paste bolognese la micul dejun, ceea ce pe ea, după niște zile, o pune pe gânduri și se întreabă de unde are el vila de milioane. 

Nu vă spun ce se întâmplă în continuare, dar vă spun că eu, dacă m-aș căca pe mine, aș zice că e un film prost. Dacă nu mă cac pe mine și mă duc frumos la toaletă, vă spun că e un film în care apar dezbrăcați doi bărbați frumoși și că lipsa de logică repetitivă m-a făcut să râd și să mă simt bine de multe ori. Și acum apare întrebarea: Dacă m-am simțit bine, mai e prost? Eu o să mă uit și la partea a treia.

Vedem nonsensuri zilnic și nu râdem ca la un film, deși un film mai frumos și mai prost ca viața eu nu am văzut. Nu râdem la nonsensurile zilnice pentru că decidem să le luăm personal, iar decizia asta ne face rău nouă înșine. Ne căcăm pe noi de la orice rahat ni se întâmplă în loc să tragem aer în piept și să zicem: Bă, ce film prost, ia să văd cum pot să gândesc ca să îl fac mai frumos. Atât. Vă pup pe toaletă. Doamne ajută și doamne ferește, căci și rahatul zâmbește. Addy

Nota B365.ro: Mno, nu că a fost bun? Cu râs și cu de toate? Mai avem:

 

Cookies