The Prodigy au zgâlţâit Casa Poporului

Zic că Therapy? nu a fost rău prin prisma unui non-fan, care cunoştea doar Diane şi Going Nowhere. Oricum, irlandezii cântă bine şi au fost foarte comunicativi cu publicul, în ciuda numărului mic de persoane care se afla în faţa scenei. Au sunat bine. Ca de obicei, public amestecat ca vârstă, de la puştii de 18 ani care  spuneau că şi-au luat abonament la festival ca să vadă Judas Priest, dar de Prodigy nu prea ştiu mare lucru (tineretul din ziua de azi!), la fanii Prodigy old school, aşa ca noi, care au fost şi la concertele anterioare, ba chiar la primul, din 95, sau rockerii cu ştate vechi, veniţi pentru Therapy.

Organizarea nu a fost rea, dar având în vedere că arena dedicată concertelor e mică şi nu a fost foarte multă lume, nici nu era greu. O problemă mare: mulţi ar fi venit la Rock the City, dar B’ESTFEST, cu patr scene şi o ofertă imensă de formaţii era mai atrăgător.

Oricum, revenind la concert: la Prodigy ne-am pierdut vocile, iar picioarele ne dor şi acum de atâta sărit. Maxim şi Keith, chiar dacă mai puţin exuberanţi decât la alte concerte cu public mai numeros, au electrizat publicul (mai puţin pe fanul AC-DC cu ochelari care se lipise de gardul de la scenă nu ştiu de ce, pentru că oricum nu păreau să îl intereseze Prodigy şi nu s-a mişcat nicio secundă). Nu pot spune că am remarcat vreun joc de lumini spectaculos sau artificii de scenografie, dar marile hituri ale formaţiei, începând din anii 90, au ţinut publicul în priză. Keith a coborât puţin de pe scenă, dar în spatele gardului, şi a bătut palma cu câţiva spectatori (nu şi cu prietenii din grupul meu, spre dezamăgirea lor, dezamăgire nerecunoscută însă). Foarte scurt ni s-a părut concertul, cam o oră cu tot cu bisul de trei melodii. Omen îmi răsună şi acum în urechi, curios, pentru că aseară când am plecat de la concert cântam Outerspace.

Iată şi o mostră postată de un fan pe Youtube:

Şi pentru fanii old school, o mostră din 95: