Terasa La Remus: Mici, bere şi cam atât

Da, ştiu că vremea a devenit mizerabilă de-ţi clănţăne dinţii în gură chiar şi dacă scoţi niţel capul pe geam, dar asta tot nu e un motiv de-a ocoli terasa La Remus din spatele Pieţei Matache (sectorul 1) pentru că o vizită acolo face parte mai degrabă dintr-o activitate gen urban exploration decât din zona ieşitului în oraş. În plus, succesiunea anotimpurilor aduce imediat primăvara, dacă nu s-o întâmpla ceva până atunci.

Pe filonul explorării urbane, varianta soft, nu aia hard ce implică intratul în fabrici părăsite şi târâşul prin canele, am dat şi noi de locul cu pricina. Echipaţi cu aparate de fotografiat, bântuiam într-o sâmbătă după-amiază străzile pestriţe din preajma Gării de Nord în căutare de tot felul de semne ale locuirii urbane. După atâta umblat, foamea ni s-a înghesuit stăruitoare în stomac cerându-şi dreptul mai abitir decât o fac sindicaliştii în vremuri de restrişte.

Dar şi foamea asta trebuia potolită cumva în ton cu periplul proletăresc, deci logic, meniul trebuia să conste în mici şi bere, iar piaţa botezată Matache, fostă Matache Măcelaru, îmbia şi cu numele la dedulciri cu carne tocată. Prima dugheană din piaţă, chiar la intrare, era prea murdară până şi pentru exploratorii urbani din noi. O alta, lângă hala cu brânzeturi aduse tocmai de la Sibiu tocmai se închidea că rămăsese fără marfă, iar mesele acoperite cu feţe de masă portocalii ale pustiului restaurant La Omul Bun păreau prea de fiţe pentru gusturile noastre de moment.

Aşa că am tras la o terasă ascunsă în spatele unor porţi verzi din capătul dinspre Calea Griviţei a străzii Atelierului. Curtea e acoperită pe jumătate cu o prelată, iar peste cealaltă se împleteşte ceva frunziş. Mesele verzi din plastic erau ocupate mai toate. Un bărbat cu mustaţa încărunţită privea în gol şi sorbea la răstimpuri dintr-o cinzeacă de votcă, două femei bătrâne rememorau vremurile când dacă frigeau un pui întreg îl mâncau pe tot la o singură masă, iar ceva mai încolo, o femeie între două vârste îi cinstea rând după rând pe cei doi bărbaţi care o acompaniau la masă. De-aici încolo, bariera dintre clienţi şi cei de-ai casei se rupe. Vreo 10 persoane stăteau la o masă lungă în capul căreia şedea un domn îndesat cu comportament de şef. Era Remus însuşi şi pisa usturoi pentru mujdei. Doamna care îi era foarte apropiată, în sensul că i se aşeza ocazional pe genunchi, făcea pe bucătăreasa. Ea a fost cea care a trântit la perpelit pe grătar carnea de mici scoasă dintr-o caserolă de supermarket. Mâncarea ne-a adus-o un bărbat, iar de farfuriile golite pigmentate cu grăsime şi rămăşite de muştar ne-a scăpat un altul. Parcă nimerisem în curtea unui om când tocmai se pregătea de un picnic cu neamurile şi prietenii.

La sfârşit, ne-am dat arama de străini pe faţă când, luându-ne gura pe dinainte, am făcut imprudenţa să cerem nota de plata la masă. Chelneriţa-soţie ne-a zâmbit înţelegător şi a dat fuga după un calculator de buzunar cu care a socotit cât să scoatem din buzunare. Patru mici cu pâine şi muştar de căciulă şi două beri Gambrinus cu gust de apă amară, 16 lei. Ultradecent pentru două persoane mai ales că, în pofida temerilor, hrana nu a avut efecte stomacale adverse de nici un fel.

Pe scurt. Ai chef de-o experienţă urbană mai light? Fă un popas la Remus şi ticluieşte-ţi un plan, că e loc cu inspiraţie. Nu te pasionează activităţi de-astea? Treaba ta. Dar poate ţi-e poftă de mici şi n-ai chef să ţi-i prăjeşti acasă, în tigaie, ca să nu le sporeşti colesterolul cu uleiul de prăjit? La Remus fac exact aceeaşi treabă pe care ai face-o acasă, dar au grătar. Nici asta? Atunci poate eşti apăsat de rate sau eşti bugetar cu salariul amputat şi o masă ieftină ca braga îţi face cu ochiul. Dacă nu, nu prea ai ce căuta acolo. Asta dacă nu cumva eşti rudă cu patronul.