Teambuilding: Când un film îți face mai mult rău decât părinții și n-o să-ți vină să crezi cum arăta Ricky Gervais în tinerețe

06 ian. 2023
12058 Afișari
Teambuilding: Când un film îți face mai mult rău decât părinții și n-o să-ți vină să crezi cum arăta Ricky Gervais în tinerețe
Adrian Teleșpan

Dragi cititori, vă voi ruga să citiți primul paragraf al acestui articol pe un ton jelit ușor exagerat, unde ușor e la latitudinea dumneavoastră. Mersi.

Mă urăsc pentru că mi-a plăcut Teambuilding. Mă detest pentru că am râs la Teambuilding. După ani de sacrificiu interior pentru prespălarea traumelor copilăriei, după ani de caznă a inimii pe care nu mi-am arătat-o în public pentru că n-am vrut să vă agresez cu vulnerabilitatea mea, după ani în care am lucrat cu mine să devin elită, să ajung în vârf, să-mi rup barierele minții, s-alerge spiritualitatea după mine, nu eu după ea, cum să să mi se întâmple astaaaaa? Aici merge jelit foarte bine, așa că haideți să mai zicem o dată: Cum să mi se întâmple astaaaaa? Nu e corect, Doamneeee! Ee. 

Vă rog eu, chemați salvarea să vină să-mi facă o lobotomie, ceva, să-mi șteargă Muntele Vrăjit din minte, că se spurcă dacă se întâlnește vreo frază din el cu vreo replică din Teambulding. Prea târziu. Deja vreo două replici din Teambuilding violează începutul Muntelui Vrăjit. Mai bine nu mă mai uit în partea aia a minții. De ce-mi dăduși, Doamne, încercarea asta, de mi-adusăși Teambuilding în fața ochilor fix când credeam că am renunțat la judecată? Și-am presimțit că voi avea o cumpănă de când am visat fântână secată cu corb.

Ce-mi făcuși, Doamne, de mă determinași să am aceleași gusturi ca pătura de jos? Mică paranteză: Adevărul e că, la cât de preș m-am făcut eu în viața asta, treapta următoare nu putea fi decât pătura de jos. Cum oi fi ajuns eu așa low? Nu m-am mai simțit atât rău de când a apărut “My Love Don’t Cost a Thing”, când îmi venea urlu în ritmuri latino, pentru că mă identificam cu femeia aia cu fund perfect care arunca cu aur și tricouri pe jos. Bine, veți spune, dar J Lo, nu e low, și așa e. Dar mie atunci mi-era rușine, mai ales că prietenii mei ascultau Radiohead cu versuri profunde gen ”sunt un ciudat, ce dracu caut aici”, în timp ce fraiera mea din america latină spunea un clișeu superficial, ceva gen iubirea mea nu costă nimic, Adevăr, de altfel, grăit în repetate rânduri și de Iisus, că nu puteam să nu aduc vorba și de Fratele nostru. În fine, ideea e că nu mai contează traumele părintești, nici alea transgeneraționale, universale, de când a făcut Big Bangul bang și a zăpăcit alfabetul că b în bang e înaintea lui a și dacă bang a fost primul, vă dați și dumneavoastră seama ce discuții au fost acolo doar pe tema asta, oprește-te Adrian!, deci nu mai sunt relevante traumele din trecut, pentru că acum am trauma asta cu Teambuilding. 

Regresie totală mi-a dat pe psihic. Sunt din nou acolo unde eram acum douăzeci de ani. Acum sunt iar gay, că mă eliberasem și de partea sexuală până să văd Teambuilding, într-o țară creștină, în care nu contează că Iisus (bă cum se bagă Ăsta în discuție) s-a urcat pe cruce și, teoretic, mi-a spălat păcatele cărnii, că nimeni nu stă să se întrebe,” bă, poate că ăsta pune acum gura pe carne că a trăit 10 ani în comunism și n-a avut carne atunci și a rămas cu trauma asta, cu deficitul ăsta fantoma” și vai, Doamne, cum îmi alunecă frazele astea zici că sunt de capul lor. Efectiv, îmi vine să zic că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu decât acum, după Teambuilding.

Și, când îmi vor apune mie zilele, când orizonturile mi se vor strânge și se vor transforma într-o gaură spre care, tipic mie, mă voi repezi ca să ies în Lumină și mai apoi să ajung la poarta Raiului, unde Sfântul Pentru se va uita la mine cam cu aceeași drăgălășenie cu care se uita Corneliu Vadim Tudor la jurnaliști (posibil aici să băgăm și un cor de îngeri care să cânte celebrul imn “Hai sictir, maimuța dracu!”) și se va apleca spre mine și îmi va zice șoptit: Beși!, iar eu o să îi zic “Hai, Boss, că am scris articole să-L preamăresc pe Dumnezeu pe B365”, iar Sfântul Petru o să-mi zică: Da, dar ți-a plăcut Teambuilding și eu o să zic: Da, dar mi-a plăcut și Interstellar, ți-ai stins toate stelele când ți-a plăcut Teambuilding, jet la Iad. Bummer… Bă, și Aci judecați, i-aș zice eu ca să-l oftic și aș pleca spre Luci. Fair, not fair, aș pleca, ce să și fac?

Haideți, că am glumit și eu. Mai am, așa, momente când îmi place și mie să exagerez puțin. N-am glumit la partea în care ziceam că am râs la Teambuilding. Cel mai tare am râs la momentul în care Micutzu întreabă foarte candid: “Ce este acela cocs?” Ia, uite, eu nici nu știu cum se scrie. Am derulat de trei ori faza asta. Și acum râd și nu mă deranjează, că aici voiam să ajung, că ați văzut că eu mereu ajung undeva. Mulți oameni pe internet, deranjați de faptul că au râs la Teambuilding. Atât de tâmpiți suntem, încât să ne deranjeze că ne bucurăm, dar deranjul acesta este foarte justificat.

Lumea asta pe care trăim noi e contextul ideal să ne dorim să fim mai cu moț, mai speciali, mai departe de comercial, mai nișați, mai ieșiți în evidență, mai diferiți de mase, mai cu apartenență spre elită și mai departe de ordinar. Totul e o competiție de ieșit în evidență. Adică una e s-o vezi pe Bjork live, alta e s-o vezi pe Bjork live cu o orchestră de buciume miniaturale, pe platformă petrolieră dezafectată din Yemen în timpul unei eclipse solare totale împreună cu familia regală a Republicii Populare Kufurin. Și Oprah. Foarte puțini învățăm de mici discreția și vă spune asta un om care toată viața a fost o pupăză ciocănind isteric după validare. Toți vrem să fim deasupra. Dar ce mai rămâne dedesubt? De multe ori, gusturile noastre sunt cele care diferențiază sau le demonstrează celor din jur cât suntem de speciali și mai ales ne demonstrează superioritatea culturală într-un context în care cultura, asimilată frumos, ne ajută să prețuim egalitatea. 

Am văzut un citat pe net zilele astea. Îl mai văzusem. Zice așa: “Ca să cunoști pe cineva, vezi ce spune el despre alții, nu ce spun alții despre el”, iar eu am încrederea că specia noastră, noi adică, noi suntem aici ca să învățăm să vorbim doar frumos unii despre alții, iar atunci când nu ne place ceva să păstrăm opinia respectivă pentru noi, până când mintea se obișnuiește să îi placă totul. Și, când asta se va întâmpla, vom accepta și noi că viața asta e despre teambuilding, pentru că suntem aici să construim o echipă, cu toții, împreună, ca să nu ne mai dăm unii altora kind remindere degeaba. 

Tema teambuilding-ului la care merg cei din Teambuilding este politically correctness-ul, adică maniera pe care un trebuie să o descopere fiecare astfel încât să se raporteze corect, drept la orice situație, cam cum o fac Iisus (Iar ai apărut, Mă, în textul meu?) și Ricky Gervais, amândoi oameni buni și cu simțul umorului, în fața unui public care râde, Unul pe cruce, Altul pe scenă. Și mă întreb: Ce mai politically correct? Să fii un om bun, plin de compasiune față de personajele glumelor tale cu bondage pe cruce sau să dai cu rahat într-un film la care oamenii râd? 

Ieri l-am văzut pe Ricky Gervais tânăr, era la Lorena Lupu pe Facebook și nu l-am recunoscut, dar am zis să împărtășesc și cu dumneavoastră aspectul lui fulminant. La finalul acestui articol, care a scos ce-i mai rău din mine, veți găsi și o poză cu Kelly Clarkson Show. Enjoy it!

Dacă ar fi să îmi aleg o singură lecție pe care să o învăț mai repede (nu susțin că am învățat-o încă), ei bine aș vrea să învăț tac când nu am ceva frumos de spus, întrucât nu-mi aduc aminte să fi avut cineva ceva de câștigat vreodată din faptul că eu am vorbit urât. Atât. Adi Mutu Timbildingatu. Doamne ajută și Doamne ferește, lumea doar frumos vorbește.

Teambuilding: Când un film îți face mai mult rău decât părinții și n-o să-ți vină să crezi cum arăta Ricky Gervais în tinerețe
Sursa foto: screenshot „The Kelly Clarkson Show”
Cookies